INTERVIU Cum i-a furat Doru Tufiş stiloul lui Nicu Ceauşescu

Doru Tufiş a fost coleg de bancă, în şcoala primară, cu Nicu Ceauşescu

Fost component al formaţiei "Mondial", interpret al celebrei piese "Nataşa", cu care a câştigat premiul I la Festivalul "Cerbul de Aur", Doru Tufiş este un nume de referinţă al muzicii uşoare româneşti. Cei din generaţia tânără îl cunosc mai puţin, sau poate nu-l cunosc deloc.

Nu este vina lor, şi nici a cântăreţului, ci a acestor vremuri tulburi, ca să nu spunem a televiziunilor, ce par să aibă convingerea că tot ce înseamnă valoare în ţara s-a născut după 1990 încoace. Doru Tufiş a avut  „lipsa de inspiraţie” de a veni pe lume ceva mai devreme, fapt care nu l-a împiedicat totuşi să fie copil, iar la vârsta de 7 ani să meargă la şcoală, unde s-a întâmplat să fie coleg cu mezinul familiei Ceauşescu. Coleg de bancă chiar. Aşa că l-am provocat la un dialog pe această temă, urmând ca despre muzică să vorbim cu altă ocazie.   

-În ce clasă aţi fost coleg cu Nicu Ceauşescu?

-În şcoala primară, din clasa I până  într-a IV-a.

-La ce şcoală?

-La Liceul „Dr. Petru Groza”, fosta Şcoală Rusă, care se afla pe strada Arhitect Ion Mincu, actualul Colegiu Naţional „Tudor Vianu”.

-În ce perioadă?

-1958-1962

-Nicolae Ceauşescu încă nu era şeful partidului şi al statului.

-Nu, dar era pe pereţi.

-Cum adică pe pereţi?

-Făcea parte din conducerea ţării, se număra printre cei ale căror poze erau puse pe pereţi. Ştiţi ce vedeam eu din bancă deasupra capului învăţătoarei?

-Ce?

-Chipurile unor oameni  foarte importanţi: Gheorghe Gheorghiu -Dej, Ion Gheorghe Maurer, Chivu Stoica, Leonte Răutu şi alţii, între care şi Ceauşescu.Toţi mari ştabi.

-Păi şi putea să fie oricine coleg de clasă cu fiul unui astfel de ştab?

-Nu. Şi tata era un fel de ştab, dar mai mic, adică  ştăbuleţ.

-Cu ce se ocupa?

-Era colonel de armată, comandant al regiunii militare Bacău.

-În afară de Nicu Ceauşescu, cu cine mai eraţi coleg de clasă?

-Cu fiul lui Borilă, fiica lui Leonte Răutu, nepotul lui David Ohanesian, nepotul doctorului Arsene...

-Cum s-a făcut de-aţi ajuns cu Nicu Ceauşescu în aceeaşi bancă?

-El stătea în banca întâi. Ăsta era un privilegiu. Eu, mai în spate, dar, fiind mic de statură şi foarte neastâmpărat, doamna învăţătoare Munteanu m-a mutat cu el în faţă. Unu, ca să pot vedea la tablă, doi, ca să pot fi supravegheat mai bine, căci făceam cam multe prostii. Mama venea deseori la şcoală.

-Dar părinţii lui Nicu? Veneau şi ei?

-La şedinţele cu părinţii, maică-sa. În afară de şedinţe, însă, părinţii purtau un fel de corespondenţă cu învăţătoarea prin intermediul caietelor de teme ale elevilor. Am văzut de nenumărate ori scrisul şi semnătura lul Nicolae Ceauşescu pe caietele lui Nicu, fără să bănuiesc ce greutate or să aibă ele în viitor.

-Vă amintiţi ce scria?

-Erau aprecieri, fie laudative, fie critice, cu privire la modul în care fuseseră rezolvate temele.

-Cum era elevul Nicu Ceauşescu? Mai ştiţi?

-Cum să nu! Trebuie să recunosc că învăţa cel mai bine din clasă. Era un băiat liniştit, silitor şi destul de prietenos. Purta aparat dentar şi avea  obiceiul de a-şi suge un deget de la mână.

-Nu era un copil cu fumuri?

-Nu! De la el am făcut pentru prima oară cunoştinţă cu guma de mestecat provenită de la ...imperialiştii americani.

-Avea Nicu Ceauşescu şi alte lucruri pe care dumneavoastră şi ceilalţi copii din clasă nu le aveaţi?

-N-am fost niciodată la el acasă, dar mi-a povestit că avea maşinuţe electrice şi trenuleţe cu un traseu amenajat în casă foarte mare.

-Ziceam de lucrurile cu care venea la şcoală.

-A, da,  avea un stilou cu peştişor în el, cum eu nu mai întâlnisem niciodată. Stiloul ăla m-a fascinat de cum l-am văzut, aşa c-am hotărât să i-l şterpelesc.

-Zău?

-Zău! I l-am luat şi l-am dus acasă, unde îl ţineam ascuns. A doua zi, el m-a întrebat dacă nu ştiu ceva de stilou. Spunea că că o să-l bată maică-sa dacă nu-l găseşte. Bineînţeles că i-am spus că nu ştiu nimic. La intervenţia Elenei Ceauşescu a fost convocată o şedinţă fulger cu părinţii. Ea a zis la şedinţa asta c-o să aducă un câine poliţist ca să prindă hoţul, iar de plătit, vor avea de plătit părinţii. Am aflat toate lucrurile aceastea de la mama când a venit acasă.

-Şi care a fost urmarea?

-Acasă aveam un câine lup şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i dau stiloul să-l miroasă, punându-l apoi să-l caute.Nu l-a găsit, şi era normal să nu-l găsească, deoarece stiloul era de ebonită, iar ebonita nu păstrează mirosul. Cu toate acestea, m-am speriat.

-Din ce cauză?

-Făcusem greşeala să arăt stiloul unui vecin, elev la aceeaşi şcoală cu noi, şi să-i spun şi de unde îl am. S-a întâmplat să ne certăm şi el m-a ameninţat că mă spune. A doua zi, am luat stiloul şi l-am vârît pe furiş în banca lui Nicu. Când el a tras ghiozdanul din bancă, stiloul a căzut pe podea, închizându-se astfel ...cazul.

-Cum v-aţi despărţit de fiul lui Ceauşescu?

-Eu, fiind preocupat de muzică, pe care o studiam de la vârsta de şapte ani, m-am mutat din clasa a V-a la liceul „Gerge Enescu”, el a rămas mai departe la „Groza”.

-V-aţi mai întâlnit după aceea?

-Da, la şcoala la care s-a mutat mai târziu el, actualul liceu „Jean Monnet”. L-am vizitat datorită prieteniei lui cu Mădălin Voicu, colegul meu de la „Enescu”.

-Şi cum a fost?

-M-a tratat cu amabilitate, dar nu mai mult. Apoi ne-am reîntâlnit la restaurantul Pescăruş, unde eu cântam, însă n-am stat de vorbă. Doar ne-am salutat.

-Asta a fost tot?

-Nu. L-am revăzut la hotelul Flora, după '90. S-a bucurat de întâlnire.

-Şi-a amintit de faptul c-aţi fost colegi de bancă?

-Da.

-Cum?

-Cu-n fel de lumină în ochi!

-Ce credeţi, îi plăceau cântecele dumneavoastră?

-În mod sigur, da. Pentru că la întâlnirea de la Flora am şi cântat.