Deplina frumuseţe a României din stradă

Aici suntem şi aici trebuie să rămânem până la justa reîntoarcere de la dictatura care ni se-arată: în stradă. Protestând paşnic şi civilizat, exact ca ţara pe care ne-o dorim. Pentru că nu avem de ales.

De la înălţimea scaunului său, Liviu Dragnea, împăratul din împărăţia penalilor, şi-a scos rânjetul la televizor, într-o conferinţă de presă ce a durat o oră şi jumătate, şi ne-a spus că nu va renunţa la monstruoasele ordonanţele de urgenţă. În tot acest timp, prim-ministrul unei ţări numite România, parte a împărăţiei penalilor lui Dragnea, a făcut backing vocals de pe un scaun mai mic, conform cu statutul său faţă de condamnatul naţional. Masa pe care Dragnea şi-a ţinut coatele penale este balconul lui Ceauşescu, de la care interpretul de backing vocals, Grindeanu, a trecut în revistă toate „reuşitele” guvernului pe care nu-l conduce el, ca-ntr-un gest disperat şi ceauşist de a calma oamenii din stradă.

Aici suntem, în acelaşi punct în care eram şi acum o săptămână: un condamnat la închisoare încearcă să ne fure monstruos, să distrugă tot ce am reuşit, în toţi aceşti ani, în lupta anticorupţie doar pentru a-şi salva pielea penală. Dragnea încearcă să ne mintă cu neruşinare, să ne manipuleze pe faţă. Are un microfon, camerele de filmat îl aşteaptă înfometate şi o ţară întreagă îşi opreşte viaţa pentru a asculta ultimele dejecţii ale unui condamnat la închisoare.

România din stradă e România pe care ne-o dorim cu toţii.

Nu ne-a mai rămas decât strada în lupta noastră împotriva unui penal care se întâmplă să conducă partidul politic care a câştigat alegerile. Mi-a fost ruşine şi încă mi-e de ceea ce se întâmplă, de reacţiile din presa internaţională care ne duc înapoi cu 27 de ani, mi-e ruşine de prietenii mei din străinătate care mă întreabă ce se întâmplă în România. Şi am obosit să vorbesc despre un penal. Şi sunt sigur că vorbesc în numele a sute de mii de oameni din întreaga ţară, oameni care-şi opresc vieţile pentru a urmări un condamnat la închisoare, tineri care, cum ies de la facultate, se duc, în grupuri, să protesteze, pensionari care-şi urlă plămânii în Piaţa Victoriei.

Aici suntem, în plină stradă, uniţi împotriva monstruozităţilor unui guvern care acţionează noaptea târziu, pe şustache, ca hoţii. Dar suntem uniţi şi tot mai mulţi, în deplinătatea democraţiei în care credem şi pe care vrem s-o salvăm.

Aici suntem, în plină stradă, uniţi împotriva monstruozităţilor unui guvern care acţionează noaptea târziu, pe şustache, ca hoţii. Dar suntem uniţi şi tot mai mulţi, în deplinătatea democraţiei în care credem şi pe care vrem s-o salvăm. Staţi pentru o secundă şi gândiţi-vă la oamenii din mijloacele de transport într-o zi normală, la cei pe care îi vedem trecând pe stradă, îngânduraţi şi abătuţi, gândiţi-vă la tristeţea noastră de zi cu zi şi-apoi gândiţi-vă la deplina frumuseţe a României din stradă. Miile de oameni care, când nu urlă împotriva monstruozităţilor, îşi zâmbesc reciproc şi se apără unii pe alţii, oameni care – dacă se împing din greşeală, îşi cer scuze. Şi indiferent de ce se spune, suntem mai uniţi ca niciodată. România din stradă e România pe care ne-o dorim cu toţii.

Şi poate am obosit, dar asta vor „ei”: ne vor obosiţi, slăbiţi şi supuşi. Încearcă să ne ameţească, să ne distragă atenţia de la mişcările lor penale pe sub masă, să ne ţină-n stradă până la epuizare. Aici suntem şi aici trebuie să rămânem până la justa reîntoarcere de la dictatura care ni se-arată: în stradă. Protestând paşnic şi civilizat, exact ca ţara pe care ne-o dorim. Pentru că nu avem de ales.