De ce e România plictisitoare

În ciuda agitaţiei de suprafaţă, a „breakingnews-urilor“ nesfârşite, România este, de fapt,  un loc plictisitor şi previzibil. Aparentul zbucium este un zgomot de fond alcătuit din sute de declaraţii „bombă“ şi mai puţin din fapte. Faptele, cele demne de menţionat, lipsesc aproape cu desăvârşire. România este, din păcate, ţara lui „vom face“ şi „vom drege“  mai puţin a lui „am făcut“ şi „am dres“.

Dacă luăm exemplu săptămâna trecută, vedem că singurele fapte demne de menţionat au fost cele rămase în urma micilor vijelii meteo. Acţiunile le-a comis natura - un cort dărâmat peste oameni, câteva panouri spulberate - în rest mai nimic. O declaraţie ici, o altă declaraţie colo, un alt război al declaraţiilor dincolo. O cerere de graţiere, şi ea verbală şi neîmplinită, o cerere de despărţire între partide, tot trăncănită, dar puţine isprăvi reale. S-au mai copt nişte teorii masonice, nişte platforme program de partid, vreo două-trei ameninţări cu traiul mai bun şi s-au enunţat nişte dorinţe de a fi şefii NATO.

S-au mai făcut şi câteva propuneri, două trei expuneri şi nişte simpozioane despre viitoarea Constituţie pe care nu o vede nimeni, măcar în proiect, dar o dezbatem intens de parcă mâine o votăm.  Deocamdată suntem în situaţia de a comenta declaraţiile despre proiectul viitoarei legi fundamentale, nici măcar schiţa acesteia. Să comentezi declaraţii despre o schiţă, iar nu schiţa, iată definiţia plictisului.

Unora le place să spună că nu pleacă din România pentru că aici nu se plictisesc precum în alte locuri occidentale în care găsesc mecanisme atât de bine unse încât zilele devin previzibile precum glumele lui Mr. Bean. Previzibilă a devenit şi România, doar că tocăniţa de cuvinte ne face să credem că trăim zilnic „la limită“, pe bârna gimnastelor, într-un echilibru fragil, într-un război necontenit, sub o cascadă de fapte care se succed imprevizibil. Zbuciumul acesta e doar pălăvrăgeală ieftină, oratorie transformată de noi în succesiune de fapte închipuite.

Săptămâna viitoare vom trăi din nou în beţia de cuvinte pe care le vom considera fapte, vom crede încă şapte zile expresia „ca la noi, la nimeni” deşi, dacă tragem linie, observăm că după o săptămână s-au mai croit, doar din gură, o platformă program, un plan pe termen mediu şi lung, s-au mai despărţit din vorbe două partide care sunt de fapt divorţate de multă vreme, s-au mai promis nişte ajutoare şi două reforme nefăcute de 20 de ani.

Dacă autostrăzile s-ar fi făcut din buze, azi numărul maşinilor ar fi fost mai mic decât al kilometrilor de drum pe două benzi.

Încercaţi, o săptămână, să nu vă bateţi capul cu ”declaraţii”, cu ce zice unul şi altul, şi să selectaţi faptele de vorbe. S-ar putea să nu rămâneţi cu nimic şi să vedeţi că, la finalul experimentului, v-aţi plictisit teribil în România deşi până atunci aţi avut senzaţia că asta nu se va întâmpla niciodată.