De la „Ana lui Ion” la „ale Anei”: modele de viaţă sau portrete umane?Cutume şi confesiuni de ziua Femeii

Am rămas sensibilă la femeile totale, la făpturile care îşi conservă senzualitatea chiar şi atunci când deciziile lor sunt reacţionare ori cârmuitoare, la doamnele care îşi confirmă statutul nu prin considerente civile, cât printr-o conduită care le descoperă surprinse între feminin, feminism şi feminitate. Merită să vorbim despre cutume şi confesiuni de ziua Femeii, nu doar cu femei. Asta ar trebui să fie partea bună a unei sărbători ca aceasta.

Nu ştiu dacă am crezut vreodată până la capăt în influenţe riguros feminine asupra vieţii mele, dar cu siguranţă cred în modele de viaţă, ca structuri şi aplicări de principii, nu neapărat ca portrete umane. Asta se datorează probabil, în cea mai mare parte, faptului că mereu am trăit într-un mediu dedicat bărbaţilor şi nu am simţit niciodată vreun disconfort din pricina asta. La limită, cresc într-un mediu suspectat a fi sexist. Chiar eu însămi îmi spuneam uneori că un bărbat e mai nimerit decât o femeie să facă filosofie, de pildă (la ceva vreme de la reconsiderarea acestei poziţii, nu am stăruit să mă gândesc dacă era bine sau rău cum credeam pe atunci, dar  cu certitudine nimeni nu poate să mă remarce ca fiind o feministă virulentă, ci una echilibrată).  La fel găseam că se întâmplă şi în politică şi uşor nuanţat, în diplomaţie şi în cultură. Personal, niciodată m-am simţit împinsă în impostura de a fi actorul unor cutume de acest fel, mocnite parcă la focul de vatră al provincialismului mioritic, care sparge lumea în două emisfere pe care se aşează roluri şi voinţe de putere diferite ale bărbaţilor şi ale femeilor. Şi nici nu mi se pare că pot să joc într-o asemenea comedie, deşi îmi gâdilă umorul cu didascalii populare, comunitare. 

Mi-am revizuit condeiul şi mi-am dat seama că de fapt, nu m-am agăţat niciodată de „modele  feminine” în plan intelectual, dar mereu am nutrit o admiraţie de necuprins pentru femeile care îmi păreau că vieţuiesc ferm şi cu demnitate, raţional şi într-un fel vitruvian, fiind un stâlp al domesticului şi al profesionalului, un om împlinit dincolo de rezistenţele limitelor dintre public şi privat.

Am rămas sensibilă la femeile totale, la făpturile care îşi conservă senzualitatea chiar şi atunci când deciziile lor sunt reacţionare ori cârmuitoare, la doamnele care îşi confirmă statutul nu prin considerente civile, cât printr-o conduită care le descoperă surprinse între feminin, feminism şi feminitate.  

Unii nu s-au acomodat cu faptul că epoca în care o recunoşteai pe „Ana” ca fiind „a lui Ion” a trecut. Suferinţa, moartea şi tăgada sunt ale ei. Ale Anei. Ale oricărei alta care scrie astăzi propria ei istorie. Jertfa publică a femeii intelectuale nu mai e demult o ceartă de familie, iar asta nu poate decât să mă bucure în autenticitatea unui dialog social coerent şi consistent.

Cu toate astea, nimic din cele spuse până acum nu înseamnă că am renunţat la temerile devenirii mele ca femeie. Particular, acestea nu bântuie numai ceea ce îndeobşte a fost catalogat vreme de veacuri ca fiind specificul „sexului slab”, ci întreaga expunere a omului în deplinătatea sa socială şi spirituală. Indiferent de gen, atunci când simţi că nu îţi mai fuge pământul de sub picioare, ceva e neregulă cu tine. Într-o lume în schimbare, vulnerabilitatea a devenit un semn al fluxului afectiv. Mă gândesc însă că trăiesc un timp în care toate cele făcute de mine sunt „ale mele”, iar poziţia femeii ca autor al propriului destin înnobilează. În sensul acesta, imaginea femeii care îşi ia în stăpânire propriile bucurii şi eşecuri, frâul conştiinţei morale şi puterea de a spune „da” ori „nu” cu aceeaşi statornicie oferă o pildă umană generală. Faptul că pe toate acestea le săvârşeşte cu o gentileţe aparte, asta rămâne un dar al său, poate ceva mai natural decât toate cosmetizările de conduită.

Îmi rânduiam de dimineaţă aceste gânduri în minte când brusc m-a năvălit amintirea celei mai frumoase pagini de literatură citită în adolescenţă:

-Sunt fericită că-s femeie, îmi spuse ea într-o seară, fiindcă o femeie are mult mai multe posibilităţi în faţa ei ca un bărbat. -Cum asta? Am întrebat-o. Un bărbat are cariera lui, poate activa. -Un bărbat are o carieră, mi-a răspuns Solange, pe când o femeie poate trăi vieţile tuturor bărbaţilor pe care îi iubeşte. Un ofiţer îi aduce războiul, un marinar oceanul, un diplomat intriga, un scriitor satisfacţia creaţiei…Ea poate încerca emoţiile a zece vieţi fără plictiseala zilnică de a trăi.

(Andre Maurois, Climate, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, p.168) 

Cine ştie?! O femeie poate încerca emoţiile a zece vieţi fără plictiseala zilnică de a trăi sau asta o face să fie cel mult femeia unei pagini dintr-o carte. Dar ziua aceasta nu cred că e mai importantă decât toate celelalte din viaţa ei, cel puţin în virtutea faptului că nicio emoţie a sa nu e mai presus decât altele care îi încearcă sufletul, măcar în numele autenticităţii lor, atunci când o dezvăluie ca mama, ca iubită, ca prietenă, ca fiinţă. Însă merită să vorbim despre cutume şi confesiuni de ziua Femeii, nu doar cu femei. Asta ar trebui să fie partea bună a unei sărbători sociale ca aceasta.