Eu am abonament, în loja mea stau mai comod decât în cea Regală, aşa că m-am gândit să dau cuiva cele două invitaţii. Un act generos care m-ar fi făcut să mai cresc puţin în propriii ochi, şi, desigur, şi în ai celor care le-ar fi primit.

Mă duc la casa de bilete, aşadar, să văd cui să le dau. Biletele la concert se epuizaseră de mult, chiar din prima zi în care au fost puse în vânzare, însă melomanii ştiu că înainte de spectacol mai pot prinde ceva, din rezervările neridicate sau chiar în picioare.

Şi sigur, ca să fie fapta bună până la capăt, mi-am zis că trebuie să le dau unora pentru care economia făcută înseamnă ceva. Aşadar, fac eu o evaluare rapidă a celor de la coadă, mă uit la gradul de uzură al îmbrăcămintei fiecăruia, apoi le ataşez mental câte o cifră care reprezintă nivelul de senioritate, proporţional cu numărul anilor pe care îi estimez eu pentru fiecare în parte, în evaluările mele.

Cifrele maxime pentru gradul de uzură al pantofilor şi restului îmbrăcămintei, pe de o parte, şi pentru senectute, pe de cealaltă parte, s-au nimerit a fi în dreptul a două doamne.

Îmi dreg glasul, scot o invitaţie şi mă duc la prima dintre ele. Vă rog, doriţi o invitaţie? Îmi aruncă o privire cu coada ochiului, apoi îmi întoarce spatele şi îşi vede mai departe de statul la coadă. Nu a zis nimic. Nici da, da-mulţumesc, sau măcar cât costă (aveam deja răspunsul pregătit, că i le ofer, desigur, plus zâmbetul aferent), nici măcar un nu-mulţumesc sau chiar un simplu nu. Nu a spus nimic. Şi mi-a întors spatele! Însă ceilalţi din coadă deja întorseseră privirile către mine...

Nu m-am dus imediat la doamna senior 2, am stat puţin să mă gândesc. Însă nu am reuşit, pentru că nu a putut să-mi treacă nimic prin minte în clipele acelea. Apoi trag aer în piept, îmi fac curaj şi o abordez. Îmi dreg glasul, nu a mai fost nevoie să scot o altă invitaţie, pentru că o aveam deja în mână pe prima, şi zic: Vă rog, doriţi o invitaţie? Doamna senior 2 nici măcar nu îmi mai aruncă o privire cu coada ochiului, cum făcuse doamna senior 1. Cred că mă văzuse deja cu câteva clipe înainte. Ci îmi întoarce direct spatele şi îşi vede mai departe de statul la coadă. Nu a zis nici ea nimic. Nici da, da-mulţumesc, sau măcar cât costă (aveam deja răspunsul pregătit, că i le ofer, desigur, plus zâmbetul aferent), nici măcar un nu-mulţumesc sau chiar un simplu nu. Nu a spus nimic. Şi mi-a întors spatele! Însă ceilalţi din coadă deja erau deja cu capetele întoarse către mine de la prima încercare. Iar acum mi se părea că desluşesc şi nişte zâmbete ironice...

Am băgat invitaţia în buzunar şi m-am grăbit către ieşire, sub privirile celor din coadă, mai puţin ale celor două senioare, care au rămas la fel de împietrite, cu privirea aţintită înainte.

N-am putut asculta defel ce a cântat Luiza Borac, m-au surprins aplauzele, nici nu observasem că s-a terminat. La Rahmaninov la fel, mă tot obseda întrebarea cu ce am greşit. E clar, dacă nici să ofer nişte invitaţii nu mai ştiu cum se face, înseamnă că am rămas mult în urma vremurilor... :(