În stânga, un cal cu căpăstru roşu pierde vremea pe lângă liniile de cale ferată. Ştie că dacă se abate pe traverse îl paşte moartea. În dreapta, brazde perpendiculare verzi şi maronii. Dincolo de cal, nicăieriul. În gară, o femeie cu şapcă roşie şi uniformă albastră. Ne salută. O salutăm. De la distanţă pare drăguţă, te-ai putea întreba cine naiba a pus-o să lucreze în halta aia pustie. Trece trenul întârziat, pornim şi noi în drumul nostru, dar încet, foarte încet, depăşind cu greu nişte curci albe, apoi nişte curci negre, un drumeag şi tot felul de bălării. Suntem un pic mai rapizi decât bălţile pe lângă care trecem. Înaintăm, speriind un stol de păsări. Adio, plopi fără număr.

Urmează o nouă haltă, unde stăm o vreme, o vreme calculată tot din timpul vieţii noastre, desigur. Buruienile sunt roşii şi zidurile la fel, iar în gară e un om cu o plasă albastră. Un câine, un wc părăsit, o curte cu viţă de vie galbenă. Lăsăm în stânga sate cu acoperişuri roşii, iar în dreapta - maluri de pământ în care se prăvăleşte dealul. Parcă abia acum ne-am pornit la drum. Să purcedem!

În următoarea gară sunt trei poliţişti. Apoi, un câine negru care se scarpină şi un câine alb care doarme covrig. Patru oameni patrulând de frig pe peron. Un afiş cu ţigări, suc bere. Viaţă de boschetăreală. Nimeni nu îndrăzneşte să intre în clădirea gării, toţi preferă viforul de afară, cred că nimeni nu a mai păşit înăutru de ani buni.

Suntem bine, la staţia următoare se stă vreo zece minute, dar cică sunt incluse în Mersul Trenurilor. Se bocăne. Se fumează şi se cumpără ziare-reviste-integrame. Se strigă din tren pe peron şi invers. Băăăă. Ce e băăăă? Cât e scorul? 5-5. Boii! La revedere, drum bun! Se vorbeşte mult şi tare la telefon. Aşa şi aşa. M-am îmbrăcat bine. Am geacă. Hai, că mă duc şi io la wc, mai vorbim. Un bărbat de pe peron, cu o haină de piele veche şi un pahar de cafea în mână, trece prin dreptul vagonului atât de atent că, pentru că nu-i vedem picioarele, putem presupune că levitează. Apare un bătrân cu păr negru, vopsit. Zâmbeşte. Adio, frumoase vagoane ruginite şi pline cu cărbune. Pornim, acum chiar că pornim.

Avem apă minerală, bere rece, dulciuri, Coca Cola avem. Adio, depouri goale, năpădite pe interior de copaci. Adio, muncitor pişându-se între sălcii. Boss, Hugo Boss, după cum scrie pe perele de la baia din tren, de parcă cineva chiar ar fi avut îndrăzeala să stea în încăperea aia mai mult de un minut. Oricum, mergem mai departe. Am ajuns într-un loc luminos – gara din Roşiori, chiar ea. Clădirea arată bine, fie că e proaspăt vopsită, fie că are becuri mai multe, care-şi fac treaba. Aproape îţi vine să zici: „Da, vreau să cobor aici, vreau să încep o viaţă nouă la Roşiori“. Şi totuşi mergi mai departe.

Se lasă noaptea, iar împreună cu ea se lasă la pământ şi speranţa că vom ajunge la timp la destinaţie. Nu întreb în jurul meu câte minute avem întârziere, nici nu încerc să calculez unde şi la ce oră ar trebui să fim. Nu mă uit la ceas. Vreau să fiu surprinsă, vreau să fiu dată pe spate. Deşi nimic nu m-ar surprinde, nici dacă aş afla că noaptea în vagoanele astea locuieşte o populaţie ciudată, care ziua e invizibilă. Întârzierile trenurilor sunt momente numai bune ca să te întorci la tine, să te redescoperi, să-ţi pui întrebări (nu doar dacă vei lua ciumă bubonică de la baie, ci şi alt gen de întrebări). Clipe de introspecţie în care aproape te bucuri că ajungi cu o oră mai târziu la destinaţie (sau cu două sau cu trei).

Femei în mov, pe scaune mov, bătrâni apatici, copii îndopaţi cu cornuri cancerigene, oameni mulţumiţi în acelaşi timp, ca o coincidenţă, cu toţii îndreptându-ne în noapte spre un oraş strălucitor, aceasta este bucuria de a călători şi pentru asta sunt cu adevărat recunoscătoare. Mă abandonez somnului, în compartimentul cald, sperând că nu voi lua păduchi, ceea ce, recunosc, e doar în capul meu şi nu s-a întâmplat vreodată. Între timp ploaia bate, iar tusea unui bolnav înghite tot vagonul. 

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.