Confesiune

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Da, sunt vinovat! Am ignorat strigătul unui om! „Am nevoie de ajutor concret, acum! Nu mai pot trăi în această lume…”

Aceasta a fost una dintre postările unui amic pe o reţea de socializare, acum 4 zile. Mulţi prieteni virtuali au început să facă glume proaste, să îi recomande diverse pastile sau să îl trimită la medic. Marea majoritate a celor ce am citit postarea şi care eram consideraţi prieteni, chiar şi în viaţa reală, nu numai în cea virtuală, l-am ignorat.

Toţi cei foarte apropiaţi ştiau că are mari probleme financiare. Celor din gaşca lui le povestise cum băncile îl hărţuiesc zi de zi şi cum ruşinea de nu putea să-şi permită un prânz începuse să îl apese din ce în ce mai tare. Era unul dintre cei văzuţi ca „lideri” ai generaţiei lui, şi probleme lui financiare erau văzute ca o slăbiciune. Mulţi îl invitau la masă numai pentru a-i vedea zâmbetul de satisfacţie atunci când nu trebuia să-şi plătească consumaţia. Un prieten, care ştia situaţia lui financiară, îmi povestea cum, în momentul în care i-a văzut zâmbetul datorat primirii unui prânz „for free”, a pus reacţia sa pe faptul că era educat în Israel

Ultimii 15 ani şi i-a dedicat dezvoltării unui sistem de comunicare între activiştii din sectorul civic. A pornit din nimic şi a ajuns la 13.000 de abonaţi ai fluxului lui de ştiri. Muncea enorm pentru a culege informaţiile şi a le pune într-un format prietenos care să fie la dispoziţia celor care aveau nevoie de munca lui. Acum vreun an a trimis un mesaj prin care solicita ca măcar 500 din cei ce primesc fluxul lui de ştiri să doneze 1 euro/lună astfel încât să îşi poată acoperi cheltuielile. Nimeni nu a făcut-o, considerând că ceea ce primea era un drept şi că era „datoria” lui să facă ceea ce face. Mai mult decât atât, mulţi l-au suspectat de faptul că îşi manifesta un super-simţ antreprenorial şi că doreşte „să facă bani din această activitate civică”. Şi această solicitare a lui a fost pusă tot pe seama educaţiei primite în Israel.

Toţi ştiam că făcea acest lucru din pasiune şi credinţă, considerând că a pune oamenii împreună este un pas sine qua non pentru a putea crea un crez. Iar mentalul colectiv crede că atunci când lupţi pentru ceea ce crezi, „pentru ai tai”, nu ai nevoie de bani pentru tine, plata fiind „sufletul mulţumit”. Nimeni nu a ţinut cont de faptul că lui Martin Luther King i se asigura un venit de 5000 USD/lună în perioada în care salariul mediu în SUA era de 800 USD, şi că nu poţi să-i serveşti pe alţii, şi să o faci bine, atunci când principala ta grijă este să îţi asiguri hrana zilnică.

Acum două zile, am aflat că s-a sinucis. Greutăţile l-au doborât. Însingurarea, umilinţa şi diavolii deznădejdii l-au înfrânt. Mulţi „prieteni” şi-au oferit sprijinul pentru a ajuta la repatrierea corpului (s-a sinucis la vreo 3000 de km de casă) şi au zugrăvit o imagine aproape de sfânt a celui ce fusese hulit şi ignorat până mai ieri. Erau cam aceeaşi care cu doar cu două zile înainte ofereau sfaturi glumeţe ca răspuns la strigătul lui de ajutor. Citind comentariile mi s-a făcut silă şi am simţit nevoia să vomit.

Un om ne cere ajutorul. Scrie pe facebook că nu mai poate trăi în această lume, în speranţa că cineva o să îl întrebe: „Hei, ce e cu tine? Pot să te ajut?”. Primeşte like-uri şi este ţinta glumelor. Ajutorul concret rămâne un vis. A murit. Toată lumea întreabă cum a murit. Nimeni nu îşi aduce aminte cum a trăit şi cât de ignorat a fost! Nimeni nu înţelege că suntem complici la ceea ce s-a întâmplat şi nu pare dispusă să înveţe ceva!

Continuăm să râdem de cei care ne cer ajutorul! Ne place să ne simţim atotputernici în momentul în care intrăm în contact cu cineva mai slab decât noi şi simţim nevoia să arătăm că noi îi suntem superiori. Uităm că suntem la fel de fragili şi însoţim pe cei care au un comportament diferit de-al nostru cu apelative care să (le) arate că noi suntem altfel, într-un mod pozitiv. Solidaritatea este o chestie pe care o clamăm atunci când aceasta este o nevoie a noastră şi o trecem la „opţional”, atunci când alţii o solicită.

Munca celor ce sunt discreţi nu o valorizăm mai deloc. De multe ori considerăm că ceea ce primim este pentru că o merităm, sau şi mai rău, nici măcar nu ne întrebăm de ce primim tot ceea ce avem. Nu ne interesează nevoile celor din jurul nostru şi considerăm că suntem solidari atunci când apăsăm, cu mare efort, butonul de Like.

După ce a fost anunţată moartea lui, postarea în care cerea ajutor a primit sute de Like-uri.

Like-uri care au menirea să ne spele conştiinţa!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite