N-a fost chiar aşa de rău cum spun unii demagogi negativişti.” Argumentele sunt cele cunoscute din arsenalul nostalgiei amnezice: s-au făcut blocuri, metrou, fabrici, nu exista şomaj, se dădeau prin sindicat bilete de odihnă la munte şi la mare etc. Prin contrast, capitalismul e, de multe ori, mai rău: avem şomaj, şosele proaste, preţuri mari şi politicienni corupţi. Se admite că regimul comunist avea şi unele „racile”, dar se amendează concentrarea injustă asupra lor, practicată de fanaticii dreptei reacţionare, conservatoare, gata să se transforme în „terorism” intelectual.

Nu voi intra într-o dezbatere falsă, la capătul căreia fiecare tabără rămîne pe poziţiile proprii cu o fermă, invulnerabilă, exasperare. Dar mă amuză să observ că, fără să-şi dea seama, partizanii judecăţii „nuanţate” asupra comunismului adoptă o viziune creştină asupra răului. Nu-i pot suspecta, cînd îi citesc, de cine ştie ce slăbiciuni pentru Evanghelie. Mai curînd, dimpotrivă. Dar iată că „gîndirea pozitivă” pe care o slujesc seamănă cu preceptistica teologală. Nu ne spun textele sacre să nu judecăm pe alţii? Nu ne spun Părinţii duhovniceşti „să nu ţinem minte răul”? Nu ni se recomandă să nu ne grăbim să aruncăm, cei dintîi, piatra? Să vedem mai întîi bîrna din ochii noştri? Unii îşi vor aminti, poate, de o legendă persană despre Iisus care, însoţit de apostoli, dă peste un cîine mort. Apostolii ocolesc scîrbiţi hoitul, aflat deja în putrefacţie. Dar Iisus le atrage atenţia asupra superbei danturi a animalului mort: trebuie, aşadar, să fim pregătiţi să extragem, din orice oroare, picătura de minune pe care o conţine. Să vedem binele acolo unde alţii văd răul. Să fim iubitori nu doar cu apropiaţii, ci şi cu duşmanii. Să detestăm păcatul, dar nu pe păcătos. Carevasăzică, asistăm la apariţia cu totul neaşteptată a unei noi generaţii de mistici, de asceţi ai „dreptei judecăţi”, de atei „îmbisericiţi”. Stînga – n-am spus-o eu – nu e contra religiei, ci e o altă religie, supusă, ca toate religiile, unor „influenţe”, mai mult sau mai puţin evidente, din partea celorlalte.

Problema este că „creştinii” noii obedienţe sunt începători. Ei nu pot evita unele derapaje diletante, de care creştinii autentici sunt (în general) scutiţi. Ei nu par (încă) să înţeleagă că „a nu judeca” nu echivalează cu ”a ierta”, dacă cel în culpă nu cere iertare şi nu se căieşte. ”A nu ţine minte răul” nu e totuna cu un soi de angelism lipsit de discernămînt. Iar a fi iubitor şi tolerant nu e acelaşi lucru cu a nu mai percepe diferenţa dintre bine şi rău, a privi virtutea şi viciul cu aceeaşi pioasă cordialitate. Iar cînd Iisus vede dinţii strălucitori ai cîinelui mort, el vrea doar să îndemne la valorificarea înţeleaptă a resurselor (ascunse) de frumuseţe existente în lumea creată şi nicidecum la apologia cadavrului canin sau a putorii lui. Deocamdată, dintr-un motiv sau altul, doctrinarii comunismului recuperabil, par să fi decis că hoitul încă mişcă şi, mai ales, că el nu pute chiar aşa de tare. Cine continuă să simtă mirosul şi înţepeneala cadaverică e un elitist snob, un politicianist veros, un prost într-ale istoriei. Aşa o fi! În acest caz, mă declar culpabil:  nu sunt pregătit, deocamdată, să percep mirosul de roze al rahatului. Ştiu că lucrurile sunt „complexe”, că în orice dezastru există episoade de umanitate şi nobleţe (am spus-o şi în cronica mea la filmul lui Stere Gulea), dar nu cred în binefacerile comunismului şi nu cred că eşecul capitalismului românesc se poate justifica prin „excesele” anti-comunismului militant.

Constantin Noica ne-a povestit, la un moment dat, că, în preziua ieşirii din închisoare, i s-a organizat, lui şi altor ”colegi”, un tur de informare propagandistică prin România ”nouă”, cea a ”realizărilor” populare, de natură să justifice măsurile severe luate împotriva ”reacţionarilor”. ”Vedeţi ce lucruri frumoase am făcut în aceşti ani?” ”Într-adevăr – a răspuns (încă) deţinutul - dar eu am intrat în puşcărie întreg şi acum sunt o epavă. Pe mine şi pe toţi cei ca mine ne-aţi urîţit!” Mă impresionează nonşalanţa celor care trec cu uşurinţă peste costul   „lucrurilor bune” aduse ţării de comunism. Eu sunt încă marcat de imensa urîţenie cu care s-au plătit aceste ”lucruri bune”. Vorba lui Dostoievski: cît valorează un castel construit pe cadavrul unui copil?  Şi, la urma urmelor, care castel?