Colinda din temniţă. Pentru străbunicul meu

Ajunul Crăciunului, 1952. Gheorghe Romilă se întreabă dacă, anul acesta, copiii îi vor ghici trăsăturile ascunse în spatele costumului de Moş Crăciun. Ştie că mezinul, mai ales, îl va descoase, pe când Irina, fiica lui, va aştepta cuminte să îi vină rândul. Nu ştie că, la miezul nopţii, va fi despărţit de familie, că soţia lui, Anastasia, va primi a doua zi o înştiinţare seacă, iar el va petrece următorii 11 ani într-o închisoare comunistă.

Străbunicul meu nu ştia nimic din toate astea, în ziua în care a fost arestat, aşa cum nu ştia nici că, la peste 50 de ani de atunci, voi fi ţinut minte poveştile sale, versurile pe care mi le recita, sfaturile, proverbele latineşti.

“Vorbeşti prea mult, lasă copiii în pace”, îl mustra străbunica, iar el tăcea, se fâstâcea ca un copil şi mi se adresa, şoptit: “Nici acum nu pot să îi rezist Anastasiei mele”.

Depăşiseră, amândoi, vârsta de 90 de ani.

Nu înţelegeam, încă de pe atunci, de ce fusese închis. Vorbeau adesea despre asta, despre acel Ajun de Crăciun, despre cum străbunica a fost nevoită să se angajeze la o fabrică şi să crească singură patru copii, despre poeziile pe care el le scria în anii în care era închis, sperând că le va publica. A visat, după ce a ieşit din închisoare, să îşi vadă poeziile tipărite. La 90 de ani, un ziar local din Oneşti i-a îndeplinit dorinţa, iar el a decupat articolele şi ni le-a trimis.

Ajunul

“Încă am poeziile în sertar, dar ce vrei să faci cu ele?”, mă întreabă mama, când o sun şi îi spun că aş vrea să le scoatem de la naftalină. “Bunicul s-ar fi bucurat”, mai spune, când aude că vreau câteva versuri, că simt, deodată, nevoia să îl cunosc mai bine.

Îi spun că, uite, apar numele directorilor de penitenciare, mărturii ale celor care au suferit. Că mi-am amintit de bunicul ei şi i-am găsit numele, fişa matricolă, printre cele ale deţinuţilor politici. “Ce scrie acolo, de ce a fost închis?”. Mă încurc, nu-mi amintesc exact. “A luptat împotriva clasei muncitoare, cam aşa ceva scrie”. Şi ea oftează. “Aşa erau ăştia. Sărmanul bunic”.

Îşi revine abia când o rog să îmi citească poeziile. Sunt două, ambele publicate de un cotidian local din Oneşti, ambele scrise în perioada în care era închis şi au acelaşi subiect: Crăciunul. Două colinde din temniţă.

Una din ele, “Ajunul”, mi-o amintesc şi eu, de când mi-o recita: “Copiii obosiţi de drum/Şi mulţumiţi de-atâta cânt/ Se-ndreaptă-n grabă spre cămin/Ascult-al mamei lor cuvânt./ În casă sunt nemulţumiţi/Că drumul nu mai este bun./Într-un târziu şi obosit, împovărat cu jucării/Apare şi Moşul Crăciun./Să facă iarăşi bucurii.”

“Aşa a fost”, îşi aminteşte şi bunica mea. “Eram cu toţii, în jurul bradului, cântam, când  au venit să-l ia, au scotocit prin casă, au tăiat şi pernele. De atunci, nu l-am mai văzut cam 11 ani, cred. Apoi, într-o zi, mama a primit un telefon, să vină să îl ia. Era paralizat, într-un cărucior. Nu a vrut să ne povestească prin ce a trecut, nu am mai vorbit despre asta”.

Mă întreabă, neliniştită, unde i-am găsit fişa din penitenciar, ce conţine. Sunt informaţii seci, suficiente cât să îl recunoaştem, dar nu spun nimic despre timpul pe care l-a petrecut închis.  Îi explic şi mă roagă să i-o trimit. “Aş vrea să o am şi eu, deşi el e mort. Dar contează pentru mine”.

“Şi pentru mine”, îi răspund, deşi ştiu că, pentru el, nu ar fi contat. Şi-a petrecut restul vieţii străduindu-se să uite cei 11 ani şi, în acelaşi timp, să recupereze ce a pierdut: 11 Crăciunuri, 11 începuturi de an şcolar, cele câteva riduri apărute pe chipul soţiei lui, zecile de fotografii din care lipseşte.  

Labor improbus omnia vincit

În ultima vacanţă pe care eu şi el am petrecut-o împreună, se lupta cu depresia. “Anastasia lui” murise, iar el petrecea tot timpul la mormânt, îi ducea flori şi îi vorbea.

Când am venit la el, ne-a rugat să o vizităm, “să îi facem o bucurie”. Am înconjurat cu toţii piatra funerară, am aprins lumânări, în timp ce el tremura din tot trupul: “Au ajuns, au venit! Mi-a fost dor de ei. Şi de tine îmi e, Anastasia, dar o să vin şi eu, curând”.  

A fost ultima dată când l-am văzut. Nu am vorbit despre închisoare, nu mi-a mai recitat poezii, nu am mai răsfoit albumul de fotografii.

“Mai ţii minte când te învăţam maxime şi proverbe?”, mi s-a adresat. “Poate ai uitat multe din ele, dar să ţii minte una, una singură. Labor improbus omnia vincit. Înseamnă: Munca stăruitoare învinge totul. Pe mine m-a ajutat mult”.