Clasa bate Rasa

Oglindă, oglinjoară cine-i cel mai (ne)discriminat din ţară? Şi mai ales de ce? Cum şi cât te protejează statutul social de discriminarea etnică.

Am fost aseară la o cafenea din centru, să mă întâlnesc cu o prietenă venită pentru câteva zile în Bucureşti. Atmosferă frumoasă, loc liniştit, teme serioase de partid şi de stat. După ce-am epuizat subiectele principale am trecut la discuţii lejere: ce mai e prin Bucureşti, ce mai faci ş.a.m.d. Prietena venise însoţită de o amică bucureşteancă pe care o vedeam pentru prima oară, eu nu ştiam nimic despre ea, ea nimic despre mine. Ce-a urmat a fost însă foarte interesant.

Am ajuns din vorbă-n vorbă la Catedrala Mântuirii Neamului. Urăsc subiectul ăsta, n-am nicio ezitare să spun un NU hotărât finanţării publice a proiectului, cred că BOR n-ar trebui să primească bani de la Stat ca să-şi îmbrace toţi episcopii ca pe Puff Daddy cu banii mei şi să-mi spună că Petru a mers pe apă. Pe scurt, eu chiar sunt un socialist, n-am greşit partidul, nu garantez pentru ceilalţi. Amica, mai aproape de religie, prietena la mijloc.

Zic: „Nu poţi să bagi milioane de euro în Catedrală când peste tot în oraş, chiar şi la 1 km distanţă, în zona Coşbuc, sunt atâtea probleme sociale, sărăcie mare, se moare de foame”.

Amica: „Păi şi ce, care-i problema, acolo sunt ţigani. Nu e ca şi cum poporul tău moare de foame!”

Aoleuuuu! Trosc, pleosc, poc, boc, Boc! gândesc… Prietena, care mă ştie de activist rom, face feţe-feţe, zâmbeşte, râde, se uită curioasă aşteptând să reacţionez.

Spun un scurt „lasă-i dracu’ de ţigani” şi trec mai departe.

Am obosit după atâţia ani, să vorbesc zilnic, ore întregi despre romi, drepturile omului, rasism, discriminare. Deseori inutil. Simt dinainte că pe unii nu-i conving şi atunci abandonez leneş, tac. Aseară am zis să mă şi amuz puţin, să fac pe rasistul, să-i cânt în strună, să n-o contrazic, să vedem unde ajungem. Şi ajungem uşor-uşor tot pe-acolo: „Sunt rasistă, da’ nu ca mama, care-i şi mai şi”, zice amica. Râd, râde şi prietena, complice.

Mă gândesc la ridicolul situaţiei, la ridicolul situaţiei mele. Ne-am văzut într-o cafenea in centru, nu prea pretenţioasă dar nici cheap, sunt îmbrăcat decent, nu în zdrenţe, vorbesc lucruri serioase, am terminat o facultate, vin de la un job bun, nu am un accent ridicol, cum avea Huidu când făcea emisiuni cu iz rasist (nu acum când e un criminal nepedepsit). În puţine cuvinte, nu mai sunt, dom’le, ţigan, sunt ok… Sunt acceptabil pentru că arăt şi mă port ca toţi ceilalţi, nu sunt aşa cum îşi imaginează unii că sunt romii. Şi norocul meu, se pare că-s suficient de alb cât să pot fi confundat.

Cred că sunt mulţi ca mine, poate nu toţi fac un statement din identitatea lor, poate pentru unii e mai puţin important, dar cred că toţi trec măcar odată printr-o astfel de întâmplare. Dacă eşti obişnuit şi rezistent, poţi s-o iei în derâdere şi să mergi mai departe, te duci acasă, mănânci bine, bei ceva, te uiţi la o plasmă mare şi dormi fără coşmaruri în cearşeafuri de bumbac. Dar ce te faci când ţi-o iei aşa şi n-ai nici casă, nici mâncare, nici plasmă şi nici cearşeafuri? Şi când te uiţi în cafenele de-afară din frig, la nişte jigodii rasiste care te-njură când se împiedică de tine la ieşire.

Şi o ultimă remarcă: aveţi grijă ce şi cui spuneţi :) suntem peste tot, din stradă până-n cazino, de la REBU până în Universitate, în spatele ghişeului de la Poştă sau în Parlament.

P.S. Abia aştept să aflu azi cum a reacţionat amica atunci când, mai târziu, prietena i-a explicat situaţia, aşa cum am convenit.