fie într-un grad absolut, precum în cazul Coranului, fie discutabil, precum cel al Sunnah-ei, al practicii profetice, tratate ca revelaţie şi articulate, la trei secole după moartea profetului Muhammad, din nefericire, tot textual prin ahadith (colectarea relatărilor profetice în formă scriptică, amplificată de importanţa hipertrofiată acordată acestora în raport cu Coranul):

Textele nu vorbesc singure

Nici măcar Coranul. Unii musulmani cunoaşteau aceasta chiar din secolul al VII-lea. În bătălia de la Siffin, Muawiyah a ridicat Coranul, afirmând: „Să judece Coranul între noi!ˮ. Imamul Ali a replicat: „Coranul nu vorbeşte. Oamenii vorbesc.ˮ Pare rizibil de simplu, însă un lapsus hermeneutic poate ucide oameni. Atunci când adepţii DAESH retează capete, sunt convinşi că textul coranic le cere aceasta. Lipsa de rafinament şi sofisticare intelectuală şi/sau pervertirea sau suprimarea ultimei brume a plebeului simţ moral prin recurgerea la un autoritarism textual poate deveni letală. Studiile de hermeneutică islamică, în perioada contemporană, nu mai sunt un capriciu, ci o obligaţie care îi revine comunităţii islamice, aşa diversă, nu atât de rarisim pătrunsă de accese de nobleţe şi bunătate, năucitor de haotică şi ranchiunos divizată cum este ea.

Textele nu vorbesc, oamenii însă, buni sau răi, violenţi sau paşnici, misogini sau egalitarişti citesc, îşi reflectă propriile supoziţii şi aşteptări în text şi vorbesc în numele textului.

Uneori precizează că este opinia lor, failibilă, contestabilă, reformabilă, subiectivă, perfectibilă, alteori, mai ales atunci când interese geo-politice şi economice intervin, nu. Un om violent va selecta acele texte care să îi confirme înţelegerea şi le va subordona necesităţii întemeierii propriei sale perspective belicoase asupra lumii. Un om paşnic va recurge la acelaşi tip de selecţie. Nu subiectivitatea cititorului, a receptorului uman, este problema, ci absenţa asumării sale deschise care ar dinamita pretenţiile implicite şi explicite ale autoritarismului textual justificat divin.

Abordările atomiste ale textului coranic, analiza versetelor izolate, evidenţierea unui termen sau a unei fraze în detrimentul altora sunt metode hermeneutice prin care poţi demonstra, cu oarece versatilitate şi voinţă pervertită, absolut orice; o abordare holistică şi integrată în contextul textual general limitează însă abrupt probabilitatea interpretărilor, obstrucţionând alunecarea în relativismul exegetic.

Imaginaţi-vă un creştin care n-ar reţine din Noul Testament repetatele îndemnuri la blândeţe, iubire şi toleranţă, ci doar acel: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.ˮ (Matei 10: 34).

Interpreţii umani negociază înţelesurile textului coranic

Persoanele care suferă de această maladie a cernerii realităţilor complexe şi multiplu determinate prin grila firavă şi periculoasă a unei dialectici perpetuu opoziţionale – eşti cu noi sau împotriva noastră –, persoane care, în mod democratic distribuit, nu sunt doar musulmane, ci pot fi şi creştine, atee, ba chiar, relativ mai nou istoric, budiste, sunt simultan bântuite de o nouă/veche obsesie pe care îmi place să o numesc „fundamentalism textualˮ.

Fundamentaliştii textuali, care se pot transforma sau nu în radicalişti islamici (toţi islamiştii terorişti sunt fundamentalişti textuali, dar nu toţi fundamentaliştii textuali sunt terorişti), sunt în fapt nişte idealişti. Ei cred că textul coranic prezintă înţelesuri fixe, imuabile, care rezidă integral în mintea Autorului divin şi care pot fi direct şi neproblematic accesate de către cititorul uman. Cititor uman, fie el savant sau nu, care este la rându-i unul imaculat hermeneutic, dominat de o serafică obiectivitate absolută, care nu permite propriilor idiosincrazii, înclinaţii şi preferinţe personale să intervină în receptarea sensurilor coranice. Cititor care, cât se poate de budist în manifestare, este într-atât de detaşat de turbulentele conflicte socio-istorice specifice propriei sale epoci şi societăţi, încât poate primi acest mesaj coranic într-un mediu atemporal şi aspaţial, la fel, absolut obiectiv şi lipsit de orice suspiciune.

Contextul în care este revelat, citit şi implementat un text contează

Coranul este considerat a fi un text sacru de către toţi musulmanii, însă înrădăcinarea sa în istorie impune abordări exegetice nuanţate. Versetele coranice constituie în fapt un răspuns adresat problemelor sociale şi morale ale unei comunităţi dominate de circumstanţele specifice ale Hijaz-ului secolului al VII-lea. Mesajul coranic, din perspectiva principiilor şi a obiectivelor etice generale, este unul universal; forma particulară de manifestare a acestor principii şi obiective, modulată conform contextului istoric contemporan revelării textului, rămâne una impregnată de condiţionările culturale şi cognitive locale.

În această interacţiune delicată dintre revelaţie şi istorie, expresiile revelaţiei, tematica abordată în text şi formulările legaliste sunt constrânse să se adapteze, pentru a fi eficiente, orizonului lingvistic şi intelectual al audienţei. Faptul că unele idei, instituţii sau practici ale secolului al VII-lea sunt menţionate în Coran nu reprezintă necesarmente o legitimare a lor. A descrie pentru a reglementa nu înseamnă a stabili norme sau a valida în orice societate şi în orice epocă respectivele atitudini sau practici. Ceea ce a fost valabil şi adecvat primei generaţii de musulmani din perspectivă etico-legală - metafizica islamică nu ridică probleme sociale, nici nu conduce la discriminarea anumitor grupuri de oameni; jurisprudenţa şi exegeza islamice premoderne sunt însă responsabile de variate forme de intoleranţă şi ierarhii sociale nocive, mai ales în ceea ce priveşte statutul femeilor şi al nemusulmanilor - nu este în mod necesar valabil şi benefic şi altor generaţii de musulmani, mai ales atunci când circumstanţele culturale, sociale, istorice, politice au suferit mutaţii majore.

A fost mai uşor de recunoscut o umanitate generică, manifestată prin eliberarea sclavilor, decât de respectat o umanitate particularizată, aceea a femeilor.

De exemplu: sclavia. Sclavia, ca instituţie socială, este menţionată în Coran şi nu este în mod explicit abrogată. Cu toate acestea, majoritatea savanţilor musulmani – în fapt, consensul sau absenţa sa este o altă discuţie complexă pe care nu o voi analiza aici – au considerat legitimă abrogarea sclaviei în baza identificării unei traiectorii implicite, morale şi sociale, a prevederilor şi recomandărilor coranice cu privire la statutul sclavilor: sclavii puteau fi eliberaţi ca o modalitate de expiere a păcatelor, beneficiau de judecăţi mai blânde, erau subiectul statuării în diverse maniere a egalităţii tuturor oamenilor. Nu aceeaşi metodologie îi este însă aplicată poliginiei (căsătoriei unui bărbat cu cel mult patru femei), deşi indicaţiile textuale coranice referitoare la caracterul condiţionat şi temporar al acestei permisiuni sunt cel puţin la fel de întemeiate şi elocvente precum în cazul sclaviei. Motivaţiile şi circumstanţele care justificau iniţial supravieţuirea femeilor prin instituţia poliginiei într-o societate profund patriarhală şi androcentrică, aflată într-un război tribal aproape permanent, au dispărut, însă practica persist şi este încă validate în idiom islamic.

Salafismul radical cred că a devenit deja o metaforă a antiintelectualismului, a obtuzităţii fanatice şi a urii. 

A fost mai uşor de recunoscut o umanitate generică, manifestată prin eliberarea sclavilor, decât de respectat o umanitate particularizată, aceea a femeilor, care pot rămâne, în ipostaze informale şi cosmetizate, încarcerate în acelaşi rol subordonat bărbatului, ca sclave casnice, destinate slujirii colective a unui singur stăpân, soţul. Interesele personale şi sociale ale savanţilor inerent, structural şi psihologic, marcaţi de patriarhalismul care funcţiona ca normă a societăţii contemporane lor, normă care preceda şi exceda în importanţă chiar şi revelaţia divină, au permis facil manipularea oportunistă a versetelor coranice conform dezideratului menţinerii unei stări de fapt confortabile şi avantajoase clasei sociale aflate la putere, reprezentată în covârşitoare măsură de către bărbaţi.

Contextualizarea istorică, socială şi culturală a textului coranic, acceptarea rolului major pe care îl are interpretul uman în înţelegerea unui text, fie el şi sacru, nu sunt futile jocuri intelectuale, ci demersuri exegetice care pot, finalmente, evita punerea unei barde în mâna unui criminal sensibil la limbajul religios.

P.S. Salafismul radical cred că a devenit deja o metaforă a antiintelectualismului, a obtuzităţii fanatice şi a urii. Metodologiile exegetice sumar menţionate mai sus nu sunt specifice doar musulmanilor, ci şi, paradoxal, islamofobilor, într-o cretină şi nefastă coincidenţă a contrariilor.