Articol preluat din Dilema veche

Avem ziare multe, posturi de televiziune înfloritoare, telefoane mobile pentru toate buzunarele. Dar avem chiar atîtea lucruri de spus? Dacă facem o fie şi frugală socoteală, vom constata că între abundenţa discursului şi consistenţa lui e o disproporţie stingheritoare. Emisia sonoră compactă maschează un enorm vid de sens. Să dăm mai întîi deoparte „formulistica“, adică replica de rutină a fiecărei zile: „Bună ziua!“ (cu varianta mai nouă: „o zi bună“), „La revedere!“, „Ce mai faci?“, „Bine, mulţumesc!“ etc. Să scoatem din joc şi uriaşa cantitate de interjecţii adjectivale pe care o manevrează, ca pe o nouă limbă, generaţiile mai tinere: „Cool!“, „Marfă!“, „Super!“, „Trăsnet!“ ş.a.m.d.

Dincolo de conotaţia superlativă, aceste cuvinte nu spun nimic. „Super!“ poate fi şi o femeie, şi o bicicletă, şi o iahnie, şi un film, şi o agreabilă stare interioară. În generalitatea ei, interjecţia simplifică lucrurile, se dispensează de a mai comunica detalii. Nu te mai străduieşti să fii cît de cît descriptiv, să deosebeşti între „fermecător“, „tulburător“, „surprinzător“, „provocator“, „incitant“, „copleşitor“ sau mai ştiu eu cum. Spui „Super!“ şi ai scăpat. Să lăsăm la o parte, în continuare, „frazeologia de întreţinere“, setul de expresii curente, pe care le repetăm somnambulic de cîte ori se iveşte ocazia: „Sănătate să ne dea Dumnezeu, că restul nu contează!“, „Dacă aş avea talent şi aş pune pe hîrtie prin ce-am trecut, ar fi mai ceva ca un roman!“, „Am un mare defect: sînt prea bun!“, „Degeaba te agiţi, te chinui, agoniseşti tot felul de fleacuri. Nu merită! Doar nu le iei cu tine în mormînt!“ De un asemenea inventar sapienţial se foloseşte mai tot omul. Dar nu un subiect vorbitor e cel care rosteşte fraze ca acestea, ci duhul colectiv al poncifului, flaşneta repetitivă, impersonală, a unei comunităţi fără chip. Nu tu vorbeşti; se spune şi se răs-spune prin tine ceva gata spus, ceva care se tîrîie de generaţii prin gura tuturor.

Mai sînt nenumăratele împrejurări în care sîntem noi înşine conştienţi că n-avem nimic de spus, dar vorbim din pură politeţe, sau de plictiseală, sau ca să treacă timpul. Sau ca să părem inteligenţi. Sau pentru că ăilalţi sînt proşti. Vorbim, alteori, şi pentru că nu ne putem sustrage rîşniţei publice, care se învîrte de la sine. Mai devreme sau mai tîrziu, de voie, de nevoie, ne aliniem. Aşa se explică, de secole, consideraţiile despre vreme, despre greutăţile vieţii, despre recolta proastă, despre tîlhăriile politicienilor, despre cum era pe vremuri, despre „la noi în familie“ („Bine zicea bietul tata…!“), despre diete şi medici, despre revoluţie („Mi-amintesc ca acum: eram în Comitetul Central. Se trăgea…“), despre cum trece timpul („Parc-a fost ieri…“), despre tinereţe („Făceam şi noi destule nefăcute, slavă Domnului, dar totul avea o limită“), despre rochii drăguţe, coafuri nostime şi bărbaţi mitocani, despre femei fraiere, neveste imposibile, meciuri vîndute şi şpriţuri cu băieţii, despre Yalta, francmasonerie şi KGB, despre evrei („Să ne nţelegem, n-am nimic cu ei!“), despre unguri („Om fi noi cum om fi, dar şi ei sînt apucaţi“), despre ce-ar trebui să facă guvernul, despre vecini (imbecili), despre soacre (acre), despre nepoţei (geniali), despre Dumnezeu („Orice s-ar zice, trebuie să fie undeva o forţă…“), despre popi (făţarnici), despre preţuri („Nu se mai poate!“), despre români („Deştepţi, dar ghinionişti“), despre România („Ce-au, domnule, cu noi?“), despre viitor („Măcar copiii să apuce vremuri normale“), despre mîncare („Atîta plăcere mi-a mai rămas!“), despre climă („S-a dat peste cap de cînd cu experienţele nucleare“). Extrageţi din morişca zilnică toată această pălăvrăgeală şi ţara se va cufunda în linişte. Iar de la o vreme, am putea reîncepe să gîndim articulat şi să lucrăm cuviincios.

(Jurnalul naţional, 2004, reluat în Dilema veche, nr. 181, 30 iulie 2007)

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.