Ce Apocalipsă, mon cher?

Sfârşitul calendarului mayas. Foto Arhivă Adevărul

Posterul pe care l-am primit pe Facebook de la un bun prieten, preocupat de organizarea exemplară a Crăciunului în cea mai pură tradiţie românească, sintetizează o formulă exemplară de rezistenţă a noastră în faţa adversităţii.

Rezistenţa prin persiflare, prin non-asumarea tuturor demenţelor sau spaimelor lumii, ridicatul din umeri şi trecutul mai departe cu speranţa milenară nu cum că va fi cu mult mai bine ci că, măcar, va vrea Dumnezeu şi poate n-o fi dracul atât de negru.

E negru, ne-a învăţat asta istoria, dar poate, cumva, s-o mai albi pe timp de sărbători, lasă să fie la ei şi cu apocalipsă şi toate celelalte, nu-i aşa, că se vede cum îi bate Dumnezeu de necredincioşi, papistaşi şi păgâni ce se află, de noi poate i-o fi milă şi ne-o lăsa să ne bucurăm în tihnă de puţinul pe care-l avem.

Resemnare adâncă, dar şi speranţă pe măsură, căci faimoasa observaţie a unui franţuz trecător pe aceste melaguri şi pe care cu atâta plăcere o amintea Mateiu Caragiali, "Nous sommes ici aux portes de l'Orient ou tout est pris a la legere" nu aduce aminte numai de de Fanarul Stambulului.

Mai spune multe şi despre capacitatea uluitoare a neamului lor de a lua în derâdere pe orice şi pe oricine, de a transforma moartea în basm şi dictatura ce mai feroce într-un şir nesfârşit de bancuri, refugiindu-se în ironie, nu în râs, în batjocură şi nu în vesela comedie, pentru a găsi forţa de a supravieţui.

Rezistenţa prin batjocură îmbinată cu refugiul în mâncare, refugiu de tip pantagruelic, în cele două sau trei momente pe care tradiţia le fixează drept ocazii pentru un festin alimentar enorm, fără măsură posibilă cu viaţa oarecum decentă şi sărăcuţă de peste an, altă răzbunare a românului faţă de propria sa viaţă în care istoria a îndesat atâtea neîmpliniri.

Măcar în aceste momente, iar Crăciunul face parte dintre ele, să se iasă brusc, brutal şi cât se poate de vizibil din ceea ce a însemnat cenuşiul cotidianului.

Ambele tipuri de rezistenţă nu sunt decât rareori sociale în genul Occidentului european, invitând oamenii în orăşelele special amenajate pentru a crea măcar iluzia unei vieţi comunitare.

Istoric, la noi, rezistenţa prin batjocură şi revolta prin mâncare se fac în cercuri mici, cu prietenii de nădejde, cei despre care măcar speri că nu vor trăda chiar mâine, a doua zi de Crăciun...

Poate de asta am reuşit să trecem uşor, aproape fără să suferim lovituri finale, prin toate încercările la care au fost supuse popoare de mai aproape sau mai departe de noi.

Nici n-am învins epocal dar, cu voia lui Dumnezeu, nici n-am murit dramatic cum fusese cazul,spre exemplu, al mayaşilor, cu milioanele decedaţi în umbra generoasă a crucii catolice şi poate mai uşor presimţitori de dezastre ca noi.

N-am avut imperii, dar nici soarta lor. Ne-am strecurat printre ele, imaginiând bancuri despre toate, ne-am luat angajamente, dar le-am ţinut până când se putea, ridicând din umeri voioşi în faţa sorţii şi spunându-ne cu nemăsurată convingere că, oricum ar sta lucrurile, se putea şi mai rău.

Aşa e, se putea cu mult mai rău, alţii au păţit-o şi nici nu s-au mai ridicat de pe jos.

Destinul nostru non-imperial, dar de supravieţuitori eterni la margine de imperii trecute sau prezente are un farmec enorm, pe care poate că nu ştim să-l preţuim la justa sa valoare.

Suntem o oază de linişte într-o mare extrem de învolburată. O linişte specială, de supravieţuitori profesionişti, o lecţie pentru ceilalţi de cum ştim că, până la urma-urmelor, să facem ca cele mai aprige bătălii se se termine într-un fâs glumeţ şi în loc de sânge pe pereţi şi maţe atârnate pe garduri să avem, mereu, inevitabil, stingerea rituală a tuturor luptelor într-un pahar de ţuică şi un o invitaţie generoasă şi sinceră la fasole cu cârnaţi.

Păi atunci, ţuică fiind, fasole cu cârnaţi asemenea, unde să mai încapă, mon cher, şi Apocalipsa mayaşilor, cine Dumnezeu or mai fi şi ăia?