Când minoritarii năpăstuiţi de ieri se năpustesc asupra minoritarilor de astăzi

Aş dori să încep comentariul meu de astăzi solicitând îngăduinţa cititorilor de a le împărtăşi două amintiri strict personale.

Am fost de când mă ştiu un pasionat şi fidel telespectator. Zilele trecute mi-a revenit în aminte, desigur, nu întâmplător, un reportaj-anchetă difuzat de Televiziunea Română în prima parte a anilor ’70. Reportajul se chema Catedra nu este amvon şi era realizat de o reporteriţă al cărei nume apărea pe generic în formula Anca Arion.

Reporteriţa în chestiune are istoria ei. Se pare că, de fapt, în acte, nu se chema Anca, ci Beatrice. Făcea parte, aşadar, din minoritatea celor ale căror prenume aveau rezonanţe străine, iar lucrul acesta nu era tocmai agreat nici de conducerea superioară de partid şi de stat şi nici de aceea a Televiziunii Române. Se zice că la sfatul unei persoane vigilente ori, pur şi simplu din prudenţă, doamna Beatrice Arion a optat pentru prenumele de televiziune  Anca.

În reportajul-anchetă cu pricina era arătat ţării întregi şi pus la zid în văzul naţiunii un tânăr profesor de muzică. Respectivul avea vina capitală de a aparţine cultului neoprotestant adventist, drept pentru care nu venea la ore sâmbăta. Era, aşadar, la rându-i, un minoritar. Preţ de vreo 45 de minute, vina lui de a fi altfel, de a avea propria credinţă care nu era aceeaşi cu cea a majorităţii, a fost întoarsă pe toate feţele, nu doar de Anca Arion, ci şi de colegii şi colegele de cancelarie ai profesorului în cauză. Omul devenise inamicul public nr. 1. Din cauza lui, construcţia societăţii socialiste multilateral dezvoltate era întârziată. Din vina lui nu era cincinalul realizat în patru ani şi jumătate. Omul trebuia ostracizat. Făcut de râsul lumii. Prezentat drept un fel de neom.

Viaţa a făcut ca Anca Arion să se numere printre puţinii angajaţi ai Televiziunii Române care au fost siliţi, la presiunea colegilor et pour cause, să părăsească instituţia după decembrie 1989. Aşa că a intrat şi ea, vrând-nevrând, în categoria minoritarilor. A celor epuraţi. 

Cea de-a doua amintire datează din anii în care am lucrat în calitate de profesor de Franceză la un liceu, bun, altminteri, din Oradea. Eram şi eu un fel de minoritar. Făceam parte din categoria profesorilor de limbi străine despre care organele de partid pretindeau că se aflau la originea tot mai crescândei dorinţe de emigrare a românilor.

Cu două-trei excepţii, colegii mei din acea vreme au fost nu doar buni profesionişti, ci şi oameni toleranţi din fire. Într-un fel de acord tacit cu directorii, nimeni, nici măcar un singur profesor, nu ţin minte să fi făcut caz de faptul că aveam în clase elevi despre care se ştia că frecventau duminică de duminică lăcaşurile de cult ortodoxe, ori să-i fi supus umilinţelor pe cei care aparţineau cultelor neo-protestante. Aceasta în pofida faptului că tot felul de tovarăşi cu şcoală puţină, însă cu munci de răspundere ba pe la UTC, ba pe la partid descindeau, frecvent, în şcoală şi ne cereau să fim mai vigilenţi. Şi faţă de ortodocşii practicanţi, însă încă şi mai tare faţă de minoritarii neoprotestanţi pe care partidul îi voia prigoniţi. Aceştia făceau jocul, erau agenţii Americii.

Am relatat aceste două amintiri pentru a crea premisele formulării unei întrebări simple. Cine se găseşte azi în treabă şi vrea, nitam-nisam, să modifice, în anul de graţie 2018, printr-un referendum costisitor şi inutil, legea fundamentală a ţării şi aceasta spre a-i goni din rândul oamenilor cu drepturi egale pe cei aparţinând minorităţilor sexuale? Nimeni alţii decât foştii minoritari, prigoniţii de odinioară. Cei care ştiu ori care ar trebui să ştie ce înseamnă a fi pedepsit, a fi ostracizat pe nedrept doar pentru că eşti altfel. Şi aceasta poate şi fiindcă Dumnezeu a încurcat niţel borcanele. Vocile din ce în ce mai zgomotoase din rândul cultelor neo-protestante, asociate celor ale radicalilor din rândul Bisericii Ortodoxe Române care nu şi-au făcut în ograda lor curăţenie, care nu i-au dat afară din rândul prelaţilor pe cei care îşi turnau enoriaşii la Securitate. Şi iarăşi un partid. Chiar două. PSD şi ALDE, ai căror lideri sunt precum cei ai comuniştilor de odinioară. Tot oameni primitivi şi cu şcoală puţină. Dar care vor să profite electoral şi moral de slaba informare şi de habotnicia celor care le vor face jocul şi se vor duce la un referendum al cărui efect (poate şi rost) este acela de a-i învrăjbi încă şi mai abitir pe români. Şi aceasta în aplauzele BOR şi ale unor paraşutaţi în prezidiul Academiei Române.