Atenţiune! ... iară' doare ... 'N ... văţământul!

De la peşcheş la blat şi înşelătorie, abuz, deturnare, trafic de influenţă şi, nu în ultimă instanţă, la corupţie nu este mare pragul, la fel cum de la abandon şcolar la inadaptare şcolară şi analfabetism şi semi-analfabetism nu cred că poate fi o mare diferenţă !

În articolul publicat la data de 06.12.2013 intitulat “Şcoala noastră: instrument naţional de alienare şi aplatizare socială!”, referitor la “constatarea eşecului” sistemului educaţional de astăzi, afirmam că:

“Realitatea părinţilor care au copiii înscrişi în sistemul naţional de educaţie este una destul de tristă şi derutantă, plasându-ne – pe noi, părinţii – în partea derizorie a evenimentelor pe care le traversăm, lăsându-ne fără reacţie în faţa a ceea ce propune şcoala,  deşi multele transformări care au survenit … pot fi evaluate, în marea lor majoritate, ca nefaste, dacă ne raportăm atât la calitatea actului educaţional şi a materialelor didactice (manualele, în speţă) cât şi la cantitatea de materie ce se propune spre îngurgitare elevilor.”

Constatarea problemei

Astăzi doresc să supun atenţiei dumneavoastră o situaţie din planul real al elevului de clasa a V- a care primeşte, ca temă pentru acasă, o problemă la matematică, printre alte multe exerciţii (voi reveni asupra acestui aspect), problemă care pune în dificultate atât elevul cât şi părinţii.

Menţionez că părinţii sunt beneficiarii unor studii superioare de lungă durată şi care au dobândite noţiunile de bază astfel încât să poată veni în sprijinul copilului lor în cazul unor expereienţe de învăţare cu grad ridicat de dificultate. Dar … surpriză: părinţii se văd puşi în situaţia de a solicita ajutor unor cadre specializate ! Adică, altfel spus, copilul se află în situaţia de a constata că părinţii săi nu sunt în stare să – i furnizeze ajutorul solicitat, cea ce dărâmă logica firească a sprijinului familial de care ar trebui să beneficieze acest copil.

Astfel, atât părinţii cât şi copiii au devenit sclavii sistemului care practică, inconştient, metode educaţionale tulburător de sfidătoare atât la adresa “Micilor Viitori Mari Oameni” cât şi a familiilor cu copii, putând afirma că, în scurt timp, se va ajunge să dăm copiii “la pregă’ ” (clasica meteahnă comunistă) de la o vârstă foarte fragedă ! Consecinţa logică: li se vor călca în picioare atât dreptul la copilărie cât şi dreptul la alegere şi autodeterminare pe care trebuie să-l exerseze în contextul unei lumi mai libere şi mai democratice decât fu’, cică, până acu’ timpu’!

Atât matematica dar şi limba şi literatura română, ca materii de studiu care încă sunt accentuate ca fiind fundamentale – clişeu post-comunist (nu văd de ce nu ar fi sportul şi istoria, religia şi chimia, logica şi muzica etc.) –, au ajuns să fie reprezentate de programe şcolare extrem de dubios încărcate (vă rog, din curiozitate, să aruncaţi privirea peste acestea, indiferent de clasa în care este copilul dumneavoastră), solicitante atât pentru învăţător şi profesor cât şi pentru fiecare copil normal în parte. Consider că nu ne manifestăm într-o societate a geniilor înnăscute cu mari veleităţi şi aptitudini “a priorice” pentru actul paideic, iar copiii nu trebuiesc discriminaţi încă de la debutul lor pe băncile şcolii sau la schimbarea tipului de învăţământ. Recunoaştem cu toţii că asistăm la o creştere a complexităţii mediilor educative dar, după cum afirma Prof univ. dr. Constantin Cucoş (http://www.constantincucos.ro/tag/educatia-de-la-egal-la-egal):

“Nu toate valorile «încap» în şcoală (şcoala poate deveni, uneori, un mediu suficient sieşi, rupt de realitate). Instituţia artificializează uneori nepermis de mult lumea în care trăim. În loc să ne apropie de ea, ne înghesuie sub închiderea unui „clopot de sticlă” sau ne înalţă în nebulozitatea „turnului de fildeş”. Odată intrate în şcoală valorile devin oarecum inadecvate, inoperante (prin gradul ridicat de abstractizare). Acestea se depreciază printr-o didacticizare prea mare. Apoi, apare pericolul pervertirii acestor valori, punându-se în serviciul puterii, al unor interese extra-comunitare (prin ideologizarea cunoştinţelor, politizarea unor activităţi, prin practici manipulatorii şi de îndoctrinare etc. aşa cum ne arată deceniile trecute – ba chiar şi cele prezente).”

 Lipsa loialităţii faţă de aceşti micuţi şcolari ne va conduce către o societate anemică şi anomică, deprincipializată prin abandonul eticii de toate tipurile, destructurată în supravieţuitori şi neterminaţi, distrusă în esenţa sa ca purtătoare de valori şi militantă pentru tipul de educaţie care se adresează în mod egal tuturor, mai ales pentru învăţământul obligatoriu, care trebuie să fie nediscriminant şi ancorat atât în realitatea reală a societăţii şi a comunităţii de apartenenţă dar şi în realitatea putinţei şi a nivelului de dezvoltare psihosomatică şi socială a etapei de vârstă specifică fiecărei categorii de elevi.

Pe de altă parte, aspectele metodologice prezintă deficienţe majore, manifestându-se în planul real al existenţei noastre şi al copiilor noştri, putându-se observa de către fiecare binevoitor cum se loveşte zilnic de clişeele acestui sistem educaţional cât şi de formalismul acestuia deşi, la nivel managerial, se afirmă permanent reformularea şi recadrarea acestui sistem inoperativ şi îndreptat către faliment.

Rezultatele care ne scot din anonimat se doresc a îmbrăca aura sistemică a ceea ce se vrea a fi recunoscut ca meritoriu, implicat şi asumat de către acest sistem naţional de educaţie, fără a se afirma şi recunoaşte cu tărie că, în fapt, aceste rezultate remarcabile sunt rodul voinţei şi implicării familiilor acestor copii care i-au susţinut, implicând atât cheltuiala (din coşul zilnic), timpul şi solicitarea acestora cât şi meritul propriu-zis pentru reuşita remarcabilă a “Micilor Viitori Mari Oameni”! Ideea este să nu falsificăm adevărul, să nu boim un cal mort şi să încercăm să aşezăm lucrurile pe poziţia meritorie.

Realităţi societale

După cum putem observa, la nivelul societăţii româneşti în general, devalizarea acesteia şi gradul ridicat de corupţie pe toate palierele structural – instituţionale tulbură evoluţia noastră ca popor având consecinţe negative directe asupra bunăstării acestuia. Putem, în acest context, să formulăm ipoteza conform căreia sistemul de învăţământ nu poate depăşi în aşteptări nivelul la care a ajuns societatea românească însăşi ? De la peşcheş la blat şi înşelătorie, abuz, deturnare, trafic de influenţă şi, nu în ultimă instanţă, la corupţie nu este mare pragul, la fel cum de la abandon şcolar la inadaptare şcolară şi analfabetism şi semi-analfabetism nu cred că poate fi o mare diferenţă !

Afirm acestea pentru a atrage un semnal de alarmă asupra faptului că sistemul educaţional naţional nu pune bazele corecte şi temeinice ale educaţiei unui copil, ci traversează fiecare etapă fundamentală din formarea acestuia pe fugă (că tot trăim în epoca vitezei), restrâns şi superficial, aglomeraţi şi supra-aglomeraţi de solicitările impuse intrinsec de politica educaţională în exerciţiu.

Exerciţiu practic

Revin, pentru exemplificarea cantităţii şi a gradului de complexitate a cerinţelor pentru elevi, cu problema dată elevului de clasa a V-a şi pe care vă rog să o rezolvaţi prin metoda specifică de rezolvare a clasei a V-a, dacă aveţi cunoştinţă, iar dacă nu, să încercaţi ,cel puţin, să o rezolvaţi cum ştiţi ! Apoi să ne spuneţi şi cât timp aţi afectat pentru rezolvare ! Iată problema:

3³ + 3¹⁰ : 3⁸ x 3 + 3 x 3⁷ : 3⁵ + 2 x 3¹⁰ : (5 x 3⁵ + 3⁵) + 9 x 3³ = ?

          Menţionez că partea de teorie şi exersare pentru acest tip de exerciţiu este de aproximativ o săptămână după care urmează a fi abordată problematica radicalului, pentru care va fi afectată aproximativ tot o săptămână.

          În acest context mă întrebam eu: când reuşesc aceşti copii să-şi fixeze noţiunile pentru a reuşi să operaţionalizeze cu acestea, ţinând seama şi de faptul că au de pregătit şi alte teme şi portofolii la diferite alte materii din orar, toate de o deosebită importanţă, pentru că nu doresc să afirm că geografia ar fi mai puţin importantă decât matematica sau sportul ?

În loc de concluzie

Vor fi unii indivizi care vor tromboni şi la adresa acestei constatări. Îi rog, pe aceşti veşnici contestatari ai celor care acţionează, afirmă şi întreprind o atitudine, să se pună în pielea propriilor copii, dacă au copii, sau să se implice, dacă se comportă părinteşte faţă de copilul lor, în soluţionarea greutăţilor zilnice ale acestuia, şi să exerseze programul şcolar zilnic, cu tot ceea ce presupune (de la ora trezirii până la finalizarea temelor şi învăţarea lecţiilor pentru a doua zi) şi să recunoască apoi, dacă vor avea tăria şi responsabilitatea propriei asumări în faţa oglinzii, dacă “pentru aceşti copii nu merită să li se calculeze la pensie şi anii de şcolarizare” (după cum mă întrebam în acelaşi articol din decebrie 2013), dar toţi anii de şcolarizare, pentru că a vă pune să le daţi copilăria înapoi ... nici nu mai încape vorbă: nu aveţi cum să le redaţi propriilor copii ca, de altfel, nici unui copil, copilăria ! Şi nici joaca şi ştiinţa jocului, pierdută prin noianul de exerciţii şi responsabilităţi şcolare!

Îndoctrinaţi cu lucruri a căror utilitate nu se întrevede în nici cel mai optimist viitor posbil imaginat de maşina timpului românesc, tranzacţionată de falsul imperiu al necesităţii, copiii acestor zile de sfidare şi nesimţire grosieră sunt supuşi ororilor şi imposibilităţii de reacţie, animaţi şi păcăliţi de imperativul succesului şi al reuşitei lor în viaţă,  neputincioşi în faţa violenţelor îndreptate împotriva lor de către minţi bolnave, încremenite în laboratoarele contrafacerii şi goliţi de substanţa vieţii şi a spiritului uman, astfel încât vă întreb sarcastic: ce vom face când ei – copiii noştri – vor creşte mari şi ne vor judeca pentru incompetenţa noastră de a nu fi făcut ceea ce era de făcut, bulversările şi distrugerile conceptelor adevărate de viaţă furându-le copilăria, abandonându-i sistemului educaţional naţional,  sistem care norma şi nu performa ?  Ce vom face dragii mei?

Soluţii operaţionale pentru astăzi avem destule, dar toate prin sustragere nu prin asumare şi acţionare! Am văzut cu toţii! Sau se acceptă soluţia care este cea mai la îndemână: “să mă scot eu cu al meu, cum pot şi cum va merge treaba, şi asta-i viaţa !” Ne facem că urlăm cu toţii, dar când e vorba de fapte ... las’ că face altul, eu am treabă şi ... mă scuzaţi ...  (aceasta pentru a nu fi de faţă şi să bat la ochi, că nu se ştie ... şi dacăăă  ...) ! Varietăţi pe aceste soluţii sunt multe şi cred că ar trebui inventariate tocmai pentru a le aduce la cunoştinţa tuturor toate formele de mişei şi comportamente retrograde aparţinând părinţilor oportunişti şi lipsiţi de bunul simţ al acţiunii în comun faţă de un ţel: acela de a creşte copiii sănătos din punct de vedere moral pentru a-i reda societăţii verticali şi apţi de decizii definitorii, corete şi în acord cu dorinţa neamului subjugat şi rău încercat în această epocă a minciunii şi corupţiei generalizate!