Contextul cultural şi social, apă de colonie. Familia, în schimb, e un paradis, iar şcoala, marea ciumă. Încearcă doar să ridici din sprâncene întrebător, că pe loc îţi leagă gura fedeleş cu un ghem de citate ale „iluminatului“ şi îţi inundă urechile cu „experienţe“ savante realizate undeva prin suburbiile istoriei. Toate servite la foc automat, cu stropi de salivă. Dacă vrei să scapi întreg, te scufunzi în cafea şi o cauţi printre bule pe Nirvana.

În totală apnee pe fundul ceştii, afli că dascălii sunt o ciurdă de incompetenţi. Şi-au ales meseria din motive mercantile, au nervii întinşi ca firele de curent şi fac scurtcircuit din te miri ce tot la două secunde, emit sunete ascuţite cu care îţi scrijelesc creierii, se ciufulesc isteric în faţa unor „manifestări ale creativităţii“, ciuntesc copilul cu pedepse, n-au urechi, nici inimă. Doar gură şi pe aceea o folosesc ca să stropşească copiii cu informaţii şi pedepse. Nirvanaaaaa, oare unde eşti?

N-apuci să respiri că hop, iaca şi un tablou pictat în toate nuanţele de negru al şcolii. Orarele nu-i lasă pe copii să doarmă cât ar trebui şi nici să-şi trăiască din plin copilăria. Elevii sunt ţinuţi în bănci cu gura închisă ca dulapurile, li se interzic unele jucării şi telefoanele mobile, iar statul complotor şi mârşav înşiră în manuale informaţii menite să docilizeze oamenii, să-i facă muncitori ascultători.

Pomponul apare odată cu elevii: tembeli, proşti, inculţi, pârâcioşi, lipsiţi de maniere şi educaţie. Au jocuri imbecile în care copiii lui mereu pierd. „În prostia lor“, ceilalţi copii nu sunt dispuşi să joace după regulile inteligente propuse de băieţii lui.

La capătul unei ore de „curs magistral“, zen şi apnee afli şi motivul întrevederii. Dascălii, unele rude şi prieteni „simpluţi în capul lor“, nu au înţeles treaba asta cu bunăciunea copiilor lui şi îi transmit regulat avertismente privind comportamentul inadecvat, uneori chiar agresiv al băieţilor. În opinia lui, problema nu e în copiii lui, care sunt fundamental buni încă de la naştere. Problema lui e că lumea, şcoala şi chiar anturajul lui nu vor să priceapă „evidenţele“. Atunci când copiii lui lovesc un alt copil - se apără, atunci când înjură - exprimă emoţii, atunci când sunt obraznici – îşi manifestă spiritul critic, atunci când refuză unele activităţi – îşi afirmă identitatea.

Încerc să-i explic că subiectul se divide în două părţi importante : emoţiile copiilor şi forma prin care ei le exprimă. Indiscutabil trebuie să fim atenţi, înţelegători şi grijulii cu emoţiile copiilor. Dar a le respecta emoţiile nu înseamnă a aproba unele moduri în care copiii le manifestă, le exteriorizează. Putem înţelege copilul care se simte frustrat, dar nu putem accepta că îşi manifestă frustrarea lovind şi agresând alţi copii.

Nu mă aude. Îşi iubeşte copiii, mult, nemăsurat de mult. Atât de mult încât îi vrea fericiţi non stop, cu orice preţ. Ar învârti universul întreg în jurul fericirii lor şi ar încovoia toată ştiinţa pentru a justifica toate gesturile lor agresive. Cu o astfel de cerere se poate adresa doar lui Dumnezeu însuşi. El singur poate să-i întroneze pe băieţii lui zei şi să-i transforme pe toţi ceilalţi oameni, mari si mici, în umili servitori.

Tot mai mulţi sunt cei care nu mai conjugă fericirea cu verbul a avea, ci cu verbul a fi. Au aripi şi nu mai poţi să-i cumperi.

Indiscutabil, şcoala nu este perfectă. Perfectă nu este nici societatea în care trăim. Cel care crede însă că fericirea e undeva într-un nor deasupra tuturor va trebui să-şi găsească servitorii. Să găsească acei oameni dispuşi să vadă în accesele lor de furie - fulgerări de inteligenţă, să vadă în umilinţele pe care le îndură - lecţii date de „zeităţi“ şi să delege separarea între bine şi rău unor beizadele „născute fundamental bune“.

Cu un sac de bani poţi cumpăra multe. Poţi cumpăra tăceri, astupa secrete deranjante. Poţi stivui la uşa-ţi suflete servile. Astăzi încă poţi. Dar oamenii evoluează. Tot mai mulţi sunt oamenii care au coborât din vârful piramidei lor strălucitoarea monedă. Tot mai mulţi sunt cei care nu mai conjugă fericirea cu verbul a avea, ci cu verbul a fi. Au aripi şi nu mai poţi să-i cumperi.

Cu un sac de idei şi argumente extrase din cărţi de iluminaţi poţi schimba, chiar îmbunătăţi viziunea despre lume şi viaţă a unor oameni. Dar nu poţi să-i încătuşezi servitori fără idei şi aspiraţii, într-un univers creat după bunul plac al unui copil, fie el „născut fundamental bun“.

În marea noastră iubire de părinţi suntem dispuşi să facem multe. Părintele care educă semizei nu trebuie să uite că fericirea copiilor lor nu va putea fi asigurată decât dacă asigură şi kitul de umili servitori dimpreună cu un microunivers perfect, închis ermetic, fără nicio tangenţă cu lumea reală. Nici măcar bunul şi justul Dumnezeu nu s-a cadorisit cu o astfel de fericire.