Aplauze sub cupola Academiei

Un fapt a reţinut atenţia opiniei publice. La 14 februarie, au răsunat aplauze în aula Academiei Române. Ar părea un fapt divers, ce se repetă des, o modalitate firească de omagiere în acest loc sacru al ştiinţei şi culturii naţionale.

De ce aceste banale aplauze au stârnit frământări, amărăciuni, comentarii? Pentru că aceste aplauze, salutau o sentinţă, pe o problemă gravă a istoriei contemporane a României. Şi anume:

   În România, spunea un distins orator, nu a existat Holocaust!  

Scurt, concis şi cu multă siguranţă. Fără urmă de îndoială. Deşi îndoiala, îşi are un loc de cinste în templu academic.

Deşi, cu o vechime respectabilă în activitatea ştiinţifică - mai puţin important este dacă autorul sentinţei are în mod formal, sau nu, titlul de profesor universitar la Universitatea din Aachen - domnul Vladimir Iliescu nu simte nevoia demonstraţiei. Pentru domnia sa, negarea sa este o axiomă!

Nu contează, pentru domnul Iliescu, concluziile unui lung şir de lucrări ştiinţifice, a mii de documente publicate, nu contează mărturiile dramatice ale unor supravieţuitori ai trenurilor morţii sau ai deportarilor în Transnistria. Pentru universitarul Iliescu, toate acestea, o „minciună cosmică”. Domnia sa este foarte sigur pe el, o spune, cu subiect şi predicat, răspicat.

Sigur nu este prima, şi din păcate, nici ultima, declaraţie negaţionistă. Ce particularizează totuşi, această declaraţie? Fireşte, se poate vedea, la Vladimir Iliescu un plus de aroganţă şi un plus de cinism. Dânsul ştie (cum, de unde, nu simte nevoia sa spună!) că în Romania lui Ion Antonescu evreii au trăit „…aproape normal.”

Ce ar însemna acest normal? Ar fi de ajuns să-i recomandăm spre lectura domnului Iliescu, jurnalul lui Mihai Sebastian, document de istorie intelectuală de valoare excepţională, care realmente a avut un impact major asupra conştiinţei româneşti contemporane. Nu, însă şi asupra domnului Vladimir Iliescu! De fapt prin acest jurnal, cititorul se poate edifica asupra tipului de normalitate, proclamat de venerabilul profesor.

Domnul Vladimir Iliescu se prezintă ca istoric. Dar, adevărul, uşor de verificat, este că domnul Iliescu este lingvist şi ca lingvist s-a ocupat de unele teme de istorie antică. De aici şi până la Holocaust este cale lungă! Dar, domnia sa mai invocă un argument al ”expertizei” sale în  problematica evreiască: s-a născut la Cernăuţi şi...ştie idis (limba vernaculară a evreilor aschenazi).

Am observa că şi Adolf Eichmann, “tehnocratul” distrugerii evreimii europene avea cunoştinţe - destul de serioase de idis şi ebraică. Nu încerc o comparaţie, subliniez doar absurditatea argumentului. La capitolul cinism, am mai adăuga “gluma” lui V. I., prin care anunţă că va propune înfiinţarea unui club al “antisemiţilor filosemiţi”.

Este o încercare cinică de a arunca în derizoriu un fenomen important din istoria României moderne, din păcate neînţeles de lingvistul Iliescu.

Dar declaraţia domnului Vladimir Iliescu ar fi trecut aproape neobservată, dacă nu ar fi fost susţinută la Academia Română. Faptul că sala plină de nemuritori şi invitaţii lor - se presupune că şi aceşti slujitori ai marelui templu al Ştiinţei—au izbucnit în aplauze este problema- cheie al acestui eveniment.

Ar fi fost grav şi dacă aplauzele ar fi fost la o casă de cultură oarecare, din Piatra Neamţ, Turnu Severin sau Bistriţa-Năsăud. Dar faptul petrecut în aula Academiei Române este un semnal despre o problemă alarmantă a societăţii româneşti.

Evenimentul a stârnit reacţii critice, unele deosebit de pertinente. Era şi loc de îngrijorare, este vorba de o instituţie cu rol covărşitor în societatea românească, cu un prestigiu, aproape fără egal, un adevărat model.

Poate ar trebui să privim mai atent acest fenomen, al “aplauzelor de la Academie”!  Dacă punem acest episod, într-o perspectivă mai larga vom vedea ca el se încadrează într-o anume continuitate a poziţiei înaltei instituţii faţă de asumarea memoriei Holocaustului.

Academia nu a recunoscut niciodată, direct sau nu, existenţa Holocaustului în România. Niciodată, Academia Română nu a omagiat martirii prigoanei fasciste. Încă din 2002, istoricul Dan Berindei, atunci şeful Secţiei de Istorie a Academiei Române, mai târziu vicepreşedinte al acesteia, propune o definiţie sui-generis, în care spunea că ”în România nu a fost Holocaust, au fost nişte (interesant termenul “nişte”) deportări în Transnistria, a fost un antichambre al Holocaustului, dar nu Holocaust.”

Se poate observa o clară linie de legatură între declaraţia lui Berindei, din 2002 şi cea a lui Vladimir Iliescu, din 2013, care a susţinut că nu a fost Holocaust, doar…persecuţii. Nu putem să nu recunoaştem consecvenţa elitei academice din România.

Pe această linie se înscrie şi volumul IX al Istoriei Românilor, sub coordonarea academicianului Dinu Giurescu, în care se face “jumatae de drum” spre recunoaştere. Astfel, sunt descrise suferinţele populaţiei evreieşti şi a romilor, în perioada regimului lui Ion Antonescu.

Dar nu sunt prezentate aceste suferinţe ca aspecte ale unei politici generale coerente, care trebuia ducă la dispariţia evreilor din societatea românească. Deşi foarte documentată, lucrarea nu foloseşte termenul de Holocaust, minimalizează numărul victimelor şi încearcă să disculpe rolul statului român şi a instituţiilor acestuia- sau cel puţin de a-i micşora culpa-  prin exagerarea participării la aceste acte ale unor unităţi germane.

Această “jumătae de drum” înseamnă şi o nocivă “jumatae de adevăr”. Tocmai acest volum este prezentat ca bază referenţială a Academiei Române în problema Holocaustului. Dar, repet, acest volum, refuză însăşi conceptul de Holocaust, care nici măcar nu este discutat în context românesc. Chiar prin formula “situaţia evreilor- şi a romilor- în cel de-al doilea război mondial, pachetul de politici, de tip genocid, sunt subordonate şi explicate războiului. Şi, într-un mod direct, ni se spune “la război, ca la război.”

Deci „detaşarea” conducerii Academiei de cuvântarea lui Vladimir Iliescu-facută cu 13 zile întârziere- ne apare ca un gest formal “de apărare”. Explicaţia că publicul academic nu era pregătit pentru asemenea dezbatere, pare gratuită, nu este vorba de nişte elevi, care “nu ştiau ce temă au de pregătit”. Ca să nu mai vorbim, că explicaţia aplauzelor, prin faptul că “participanţii erau obosiţi şi se bucurau că întâlnirea s-a terminat ”este mai mult decât jenantă, iar mie îmi aduce aminte de bancurile numeroase de la sfârşitul anilor ’70, despre reuniunile conducerii sovietice, în perioada gerontocraţiei lui Leonid Brejnev.

Încă ceva, care mă deranjează, în comentariile episodului “aplauzelor de la Academie”. El este prezentat, exclusiv  ca o insultă pentru evreii din România, dar cred că această optică ne da o perspectiva triunchiată. Reacţia aprobătoare a “nemuritorilor”, în fapt refuzul de asumare, în integralitatea sa a istoriei naţionale, este cred, în primul rând, o problemă a întregii societăţi româneşti, o piedică în calea consolidării democraţiei româneşti, o incompatibilitate cu valorile morale euroatlantice, care nu acceptă toleranţa faţă de fascism, dictatură sau genocid.