Aleea Speranţei sau Strada Tămâioarei 121-123

Pe un drum prăfuit rămas împietrit în timp din mahalaua Teiului, printre oamenii aşezaţi la taifas pe marginile drumului, îmi conduc maşina cu inima cât un purice, făcându-mi drum spre o întâlnire cu oameni dragi, cu necunoscuţi şi cu necunoscutul.

Pe o movilă de moloz, parcă sculptată în peisaj, şade o casă cu fereşti generoase, inundată de lumina unei dimineţi de toamnă şi de o rază invizibilă, dar pe care o pot simţi pornită parcă din străfundurile facerii primordiale. De emoţie, încerc să deschid toate uşile de acces blocate, numai pe cele ce se deschid nu le încerc; în cele din urmă reuşesc şi intru.

Mă primeşte Magda, cu o îmbrăţişare caldă şi o bucurie demnă de prietenii vechi, îmi aminteşte că ne cunoaştem de atâta timp – uitasem cât de umană este Magda, uitasem că ne întâlniserăm în trecutul îndepărtat. Vine şi Julianne, încă o caldă îmbrăţişare. Eram pregătit de turul aşezământului.

Cu frica în sân, cu o emoţie răvăşitoare, începem cu parterul, departe de vulgaritatea cotidiană, într-o notă de simplitate emoţionantă, mi se prezintă cabinete şi spaţii în care se alină în fiecare zi întregul suflet al universului, nici urmă de aşteptata durere, nici urmă de tristeţe. Bucuria de a trăi este tot ceea ce simt. Urcând spre etaj, Magda ne spune în continuare lucruri şi poveşti, încep să-mi curgă lacrimi. Uitându-mă spre cele două Doamne care mă însoţeau mi se face atât de ruşine, amândouă sunt zâmbitoare şi parcă fericite, îşi ascund tristeţea, probabil, cu atâta măiestrie, in timp ce eu, bărbatul, îmi expun cu neruşinare slăbiciunea. Cu aceste trăiri în toată fiinţa mea, parcă cineva îmi insuflă puterea de care au nevoie cei pe care urmează să-i întâlnesc. Îmi şterg lacrimile, redevin demn şi neînfricat.

Prin spaţiile de la etaj, încep să-i întâlnesc pe copiii extraordinari pentru care Dumnezeu are o socoteală aparte, de neînţeles pentru mintea mea redusă, o socoteală  strâmbă şi lipsită de sens, cel puţin la prima vedere. Sunt atât de fericiţi, se bucură atât de intens de fiecare clipă, de fiecare cuvânt, de fiecare privire, de parcă au luat asupra lor toată durerea lumii, au închis-o într-o cutie magică şi au lăsat doar bucuria de a trăi să zburde prin saloane.

Cu bucuria în suflet şi în gând, părăsit de toate gândurile necurate, continuăm turul aşezământului parcă în note de vals, însoţiţi de muzica pe care nu am ascultat-o niciodată până atunci, cu atâta împăcare în suflet. Înconjurat de oameni firavi în aparenţă, puternici în esenţă, extrăgându-şi puterea din nemăsurata Dragoste cu care au fost binecuvântaţi, încep să mă simt bine, un bine cald şi nesfârşit, o nemăsurată bucurie, mă simt din nou norocos, mă apropii de esenţa fiinţei umane nealterate de egoism; marele flagel animalic al umanităţii, moartea, este mai nesemnificativ ca nicicând. Dumnezeu este atât de aproape, încă nu înţeleg, cu el în suflet, nu mă mai străduiesc, îl simt şi îl accept.

Pe drumul înapoi în lumea vulgară, am mâncat o plăcintă cu un prieten drag, în mahalaua Andronache din Colentina, apoi pe înserat am depănat amintiri, am vorbit, am ascultat încă un prieten drag, am plâns, am râs în hohote, mi-am îmbrăţişat fata, mi-am îmbrăţişat iubita (si pe tine te-am îmbrăţişat Aline, sper sa fi simţit şi tu) am trăit încă o zi binecuvântată.

Mulţumesc, Magda, Julianne, Adnana şi atâţia alţi oameni binecuvântaţi alături de care şi printre care îmi doresc să fiu pentru totdeauna.   

HOSPICE, de astăzi sunt al tău voluntar dedicat.