Dar la vecinul mereu cumsecade care vă pizmuieşte, acum, după schimbarea timpurilor, argintăria şi apartamentul v-aţi gîndit? Un denunţ nesemnat e de ajuns. Pînă dimineaţa, apar doi bărbaţi înalţi şi o femeie severă, cu banderolă la braţ. Vă tîrăsc la fereastră şi vă înlesnesc decolarea. Un picaj de şase etaje şi gata: vecinul primeşte cheile şi intră în noul lui cuibuşor. Argintăria i se cuvine, totuşi, doamnei cu banderolă.

Să nu dramatizăm în cascadă. Evident, viitorul vă ţine la dispoziţie şi variante mult mai îngăduitoare. De pildă, o lume cuminte ca păpădia, cu iaurt, motoare de căutare şi vacanţe la discreţie. Nici urmă de violenţă. Tot ce vi se cere e să ştiţi foarte bine cînd e de tăcut, cînd e de luat atitudine şi cînd se cade să aplaudaţi. Altfel, vă pierdeţi locul de muncă, reputaţia, contul de Facebook şi dreptul de a pune piciorul în Antalya.

În timp ce marile dihănii ale istoriei trag la aghioase, acumularea fericirii a urcat dincolo de limitele oricărui baraj cunoscut.

Cum s-ar zice, toate la timpul lor. Adică, în trecut, adînc îngropate şi pentru totdeauna uitate. Măcelurile şi descinderile încununate de viol nu mai sînt cool. Slavă Domnului, le-am depăşit şi pe ele şi pe El. În fond, omul a ajuns pe lună (şi s-a întors), pacea şi democraţia au cucerit titlul suprem la dublu mixt, trăim, de la naştere, pe net iar cei mai luminoşi americani lucrează deja, la proiectul Preşedinta Oprama. Mai e timp. Berechet - cum ar zice francofonul din Ialomiţa şi Teleorman. În lipsa nefericirii, ne paşte fericirea fără răgaz. Sigur?

S-a observat cu oarecare pătrundere vizionară că somnul raţiunii naşte monştri. Apreciem. Dar somnul monştrilor ce naşte? Timpurile de linişte şi îndestulare masivă în care lumea occidentală face pluta de mai bine de 70 de ani pun această întrebare perversă şi încurcată.

În timp ce marile dihănii ale istoriei trag la aghioase, acumularea fericirii a urcat dincolo de limitele oricărui baraj cunoscut. Revărsarea a provocat ceva diferit de tot ce era de închipuit. O uşoară asemănare cu sminteala snoabă adunată în suta de ani de pace dinaintea primului război mondial nu e de trecut cu vederea. Deocamdată, însă, primul efect al epidemiei de fericire în care trăim e mental. Busculada finală, mai încolo.

O incompetenţă monumentală şi înduioşătoare reglează raporturile generaţiilor postbelice ale occidentului cu viaţa şi natura umană. Nu în exclusivitate. Generaţiile răsăritene născute după horcăitul final al comunismului le calcă pe urme, ca un somnambul foarte atent la pasul somnambulului vecin de plimbare pe acoperiş. Odată înscăunată şi adusă la cîrma vieţii, această nepricepere senină venită dintr-un analfabetism existenţial total, trage după ea societăţi care cred că istoria a luat sfîrşit  spre a le da dreptate. Ce lipseşte?

Sarea-n bucate şi pîrjolul în istorie.

Generaţie după generaţie, lumea nouă a trăit fără războaie, fără foamete, molime, deportări, ocupaţie străină, revoluţii, arbitrariu şi abuz, fără execuţii în stradă şi linşaje altfel decît mediatice. Terorismul? Încă un prilej de afurisire a părinţilor şi a omului alb. Tata mi-a deschis cont la bancă, dar se trage din colonialişti. Mama nu se tatuează şi poartă verighetă. Prin urmare, am părinţi rasişti. Jos clasa politică! Sus victimele!

Povestea acestei rătăciri are rădăcini vechi şi răsucite dar capitolul ei cel mai recent poate fi uşor rezumat. După război, interdicţia răului a fost suplimentată de universalizarea binelui. Răul, neşansa, destinul, piaza rea şi, în genere, orice obstacol neanunţat au fost declarate nule. În consecinţă, adversitatea nu mai ambiţionează ci dă dreptul la despăgubiri. Cine se împiedică de bordură dă în judecată primăria. Cine se poticneşte în  tradiţii, instituţii şi oameni vechi denunţă înapoierea şi rasismul.

E amuzant să vizitezi un ospiciu, dar numai sub garanţia că, imediat după vizionare, vei fi condus la ieşire.

Alcătuirea acestei mentalităţi fără deranj sîngeros, dureri ascunse şi răni la contactul cu realitatea presupune o neştiinţă amabilă cu vitregiile  închipuite. Toată lumea primeşte statut de victimă. Politica şi societatea sînt un joc simplu, cu două personaje: corul exploataţilor şi clica reacţionară. Principala ocupaţie socială pe acest tărîm protejat e producţia de victime, însoţită de obsesiile care îşi înobilează purtătorul: rasism, sexism, xenofobie, populism şi alte porecle ale lui Donald Trump.

E amuzant să vizitezi un ospiciu, dar numai sub garanţia că, imediat după vizionare, vei fi condus la ieşire. În caz contrar, amuzamentul trece în prizonierat. Orice vorbă şi act social devin prilej de reeducare. Să luăm, de pildă, scandalul Weinstein sau, mai pe şleau spus, răzmeriţa din bordelul consimţit de la Hollywood. După 10, 20 sau 30 de ani de promiscuitate voluntară, victimele îşi aduc aminte că au fost umilite şi pornesc o mişcare revoluţionară cu hashtag-uri şi uniforme, program şi forţă media.

Cine a spus că sîntem diferiţi? Cine continuă să susţină că natura umană a fost netezită de democraţie şi că libertatea e un purgativ sfinţit care curăţă josnicia? Care e diferenţa între răsculatele în Versace şi ştabii anti-comunişti aşezaţi în capul revoluţiei, după o viaţă de foloase şi complicitate cu Ceauşescu?

Niciodată n-a fost lumea occidentală mai harnică şi mai dornică să îşi pună capăt. Spectacolul are o consecvenţă rară. Toate, dar absolut toate guvernele vest-europene se bat să-şi distrugă mijloacele de apărare. Armata, poliţia, pînă şi ideea de frontieră, sînt discreditate şi slăbite bugetar pînă în pragul celei mai jalnice debilităţi. Trebuie să facem economii? Nici o problemă! Tăiem, iar, de la armată. Rărim poliţia. Tragem o linie cu creta, în loc de frontieră. După care ne auto-proclamăm campioni ai păcii, într-o lume care mizează pe bine şi pe bolta înstelată. Cu I. Kant înainte, spre Teheran şi Coreea de Nord! 

Dacă mai stăm pe ceva, atunci totul depinde de memoria istorică a violenţei şi răului păstrată, încă, în Europa de Est, Israel, Japonia, Statele Unite şi alte naţiuni refractare la reeducare. Însă rezervele sînt pe ducă.

Cazul României e abrupt şi, din nefericire, didactic pînă la apocaliptic. Demonstraţia poate începe la Necşeşti. Un sat la 45 km de Alexandria şi un pas de moarte. Din 3000 de locuitori au rămas puţin peste o mie. Majoritatea bătrîni. Restul, afară. Din mia încă vizibilă prin sat, două-trei sute lucrează. Restul stau pe pensii şi ajutoare.

Epoca prostiei merge strună. În Occident, sociologii şi medicii cască ochii, şocaţi de propriile studii: de pe la mijlocul anilor ’90, IQ-ul a luat-o la vale.

Dar România e mult mai mare. Tot ce e, la Necşeşti, tragic şi întunecat, devine decădere hîtră, la nivel naţional. Să nu rămînem cu impresia că implozia Occidentului ne face mai buni şi mai vertebraţi. Forma noastră particulară de scufundare a fost şi rămîne balcanismul. Un fel de a tropăi mărunt la marginea tragediei, indiferenţi la marile întrebări şi frici ale vieţii. Petrecerea fără sfîrşit, bîrfa, pizma şi prostia nu s-au născut în România dar s-au stabilit aici cu alai şi încredere. Sîntem atît de bine aşezaţi pe motoarele propriei degradări, încît putem spune fără să clipim: Carmen Dan, Ministru de Interne.

Epoca prostiei merge strună. În Occident, sociologii şi medicii cască ochii, şocaţi de propriile studii: de pe la mijlocul anilor ’90, IQ-ul a luat-o la vale. State, generaţii şi populaţii se tîmpesc. Dispariţia memoriei istorice nu e singura verigă lipsă în lanţul de fidea. Trebuie să adăugăm fuga de profunzime, dragostea de clişeu, nevoia de accesibil şi acordul fericit cu superficialitatea. Harry Potter în locul lui Churchill. Infantilizarea generală nu va rămîne fără urmări. Istoria îşi va distruge copiii, dacă îi va găsi, la vizita următoare, tot copii.