În Europa şi la bine şi la greu, dar mai mult la greu

În paralel cu difuzarea raportului de ţară din care rezultă că în afară de justiţie România n-a prea progresat, apare şi problema cotelor pentru emigranţii ilegali, 20.000 la număr din care României i-ar reveni vreo 650.

N-avem sănătate la standarde civilizate, avem tot mai mulţi analfabeţi, stăm prost cu fiscalitatea şi cu absorbţia fondurilor europene, zice raportul, dar avem, trebuie să avem bani şi condiţii să preluăm cota de imigranţi. Franţei îi revin vreo două mii şi ceva, Angliei tot atâţia, dar oricum e scutită fiindcă împreună cu alte două ţări beneficiază de nu ştiu ce derogare, Ungaria face referendum şi strigă la Europa să se ocupe mai întâi de cei peste 12.000 de romi, iar România dacă va avea ideea să zică Pâs! să vezi tărăboi. Această cotă de 3 şi ceva % s-a stabilit în funcţie de PIB, de şomaj şi de capacitatea ţării noastre de a absorbi imigranţii, ea mai având cam tot pe atâţia sub formă de azilanţi la ora asta. Păi ori suntem ori nu suntem în urma altora ca nivel de dezvoltare.

Europarlamentarul Cristian Preda zicea la RFI că e o chestiune de solidaritate cu cei din Sudul Europei mai ales, sufocaţi de fenomen, că şi noi vrem sau avem sprijin privind exodul dinspre Orient şi Sud-Est-ul Europei. Aşa o fi frumos cum zice dumnealui din fotoliul de la Bruxelles -  în fond în comisia din care face parte se iau aceste decizii - dar de acasă se cam vede altfel. N-auzim nimic de acolo despre scandalul pădurilor şi declaraţiile belicoase ale firmei austriece, nici despre mult clamatul Schengen, nici despre EADS sau MICROSOFT. În chestiunile astea suntem lăsaţi de capul nostru cu „independenţa” deciziilor cu tot, cel puţin aşa se vede şi se aude public.

Nu zic că e cazul să ne pierdem bruma de umanism când vine vorba despre deznădăjduiţii care iau drumul morţii numai să scape de coşmarul african, dar cine e responsabil de deteriorarea situaţiei pe continentul acela? Ca şi prin alte părţi ale globului. Când a fost vorba de profituri nu mai vorbeam de solidaritate prin Europa, acum la necaz să punem umărul. Să-l punem  dacă suntem în stare şi mai ales dacă suntem capabili de o decizie coerentă, categorică şi rezonabilă la nivel naţional. Până una alta mai avem de lămurit şi rezolvat între noi problema cardurilor de sănătate, a fiscalizării anarhice şi dezlănţuite din ultima vreme care aruncă în disperare populaţia, ca să nu mai vorbim de Codul Silvic care provoacă atâtea patimi politice şi discuţii în contradictoriu de parcă ar fi vorba de ţări diferite, de munţi diferiţi, de legi diferite, dacă stai să ascuţi dreapta sau stânga. Pe noi ne manipulează unii şi alţii pe Europa cine o manipulează ? Când vom ştii adevărul ? Probabil niciodată.

Cu aceste probleme grave la orizont unii dintre noi mai încearcă să-şi facă şi meseria. Eu mă duc la teatru deci. Văd în ultima vreme piese contemporane. Montate îndeobşte de tineri, generaţia aşteptată, nu? Doar că aşteptările astea sunt cam ceţoase şi uneori privesc mai mult în trecut decât la ziua de azi sau mâine. Scotocind prin arhivele secolului XX regizorii descoperă tot felul de texte minore experimentând un teatru minimalist şi la propriu şi la figurat. Unele emanate de realitatea anilor 70 de pildă, când o altă generaţie tânără şi revoluţionară voia să se facă auzită, dar care avea altă agendă.

Ieri de pildă, am văzut la Nottara, în interpretarea tinerilor actori de la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea, o astfel de piesă, Femei/Bărbaţi, de Willy Russell (n.1947) de prin anii 70. Perioadă frumoasă a revoltei tinerilor furioşi în care s-a scris epoca de glorie a drogurilor, a revoluţiei sexuale şi a emancipării de interdependenţe. S-a pierdut mult din poezia acelei mişcări (vezi filmul Zabriskie Point) din piesa cu pricina răzbat, dar consecinţele, vulgaritate peste măsură şi degradare umană… La urma urmei ce-ar putea fi frumos şi amuzant într-o budă de discotecă, unde a găsit de cuvinţă autorul să-şi plaseze actiunea  şi unde beţi criţă, fete şi băieţi fac planuri de cucerire sau evadare. Şi, mai ales, ce legătură o fi între asemenea spectacole şi îngrijorările omenirii de azi la care teatrul, totuşi, nu poate rămâne indiferent. Şi mă întreb mai ales ce impresie poate să facă un astfel de spectacol  spectatorilor dintr-un orăşel ca Vâlcea. Mă consolez cu ideea că nu toţi suntem la fel şi privesc cu speranţă la marşul de sâmbătă organizat de atâţia tineri frumoşi şi bravi în apărarea pădurilor României. Cât despre cotă, vom mai vedea.