Poveşti cu bunici de la cititorii „Adevărul”: De 4 ani nu mai sunt copil
0
Alina Iamandi a creionat un portret emoţionant al bunicii sale. Cititoarea „Adevărul" a spus o poveste despre dragoste şi sacrificii, despre apusul copilăriei şi despărţire. Vă aşteptăm în continuare cu istorii scrise cu suflet.
Am întârziat cu aproape 3 săptămâni faţă de data la care ar fi trebuit să o vizitez, conform etichetei. Am ajuns precipitată în faţa porţilor, dar înainte să intru, am făcut un mic ocol pe la dugheană de flori a unui văduv, îmi povestise mama. Vânzător e băiatul lui de 12-13 ani, care s-a înălţat cu cel puţin un cap de când l-am văzut prima dată acum 4 ani. Am luat doar 3 bucheţele firave de flori de toamnă, legate bine cu aţă de cusut gri, cu miros de iarbă uscată şi foarte colorate. De regulă îi fac vânzare mai mare, dar acum venisem pregătită cu de toate. În dreapta porţilor late verzi, portarul, aşezat pe un scaun fără spătar, privea în gol când am trecut pe lângă el. Am de străbătut aleea principală, apoi să fac dreapta pe a treia potecă din celălalt capăt, un rând după cişmeaua pe care o găsesc picurând de câte ori trec pe acolo.
Azi e la fel de cald şi frumos ca atunci când am văzut-o ultima dată. Soarele îmi arde faţa şi sunt uşor transpirată. Grăbesc inconştient pasul şi îmi propun ca de data asta să nu mai casc gura la vecini, deşi îmi trezesc curiozităţi.
Îmi repet în gând ce aş dori să îi spun şi îmi propun să nu stau mult pentru că trebuie să ajung şi la cealaltă mamaie care, deşi nu ştie că vin, se va bucura să mă vadă.
***
Îmi făcusem obiceiul ca în fiecare seară, când mă întorceam acasă, să mă opresc cu geantă pe umăr şi să îi deschid uşa. O ţinea închisă ca să nu deranjeze pentru că dădea sonorul televizorului la maxim, iar aparatul auditiv nu îl purta decât de formă pentru că spunea că îi bâzâie în urechi. Când mă ruga, îl mai reglam, dar dacă după mai multe încercări tot nu mergea cum trebuie, îmi spunea că aude bine şi schimba vorba. Se întrista dacă nu intram măcar câteva minute, cât să mă întrebe ce am făcut la serviciu, iar eu mă puneam pe colţul patului, cumva la picioarele ei, pentru că nu îmi place să mă aşez pe aşternuturi cu hainele purtate peste zi. Am căpătat acest obicei de la ea, numai că bunica ridica şi cearşaful sau pătura şi se aşeza direct pe saltea.
A fost dintotdeauna o femeie harnică şi curată, care mereu îşi găsea câte ceva de dereticat prin casă. Ne povestea că atunci cad era mică şi mama ei încă trăia, o ajuta la spălatul rufelor în copaie. Îşi amintea cu lacrimi în ochi cum îi spunea că e un copil bun, cum o atingea pe creştet şi se ştia iubită. Toate mângâierile pierdute ni le-a dat verişoarei mele mai mici şi mie, odrasle unice ale celor două fiice ale sale. A avut şi un băiat, Nicuşor, care ar fi fost cel mai mare dintre copii, dar le-a murit când avea în jur de 2 ani şi ceva, în urmă unei răceli puternice. Nu l-am văzut decât într-o poză şi vorbea rar de el, dar când îşi amintea cum a fugit din doctor în doctor să îl salveze, o luminiţa i se aprindea în ochi, apoi se stingea când spunea că s-a dus. La vreo şase luni după asta s-a născut mama mea, iar după alţi doi, mătuşa mea.
Până să fie mutaţi la bloc, în 1977, a ridicat împreună cu bunicul o casă din paiantă, pe care au dărmat-o apoi şi au construit alta din cărămidă roşie, cu flori multe şi curte în care au avut întotdeauna câine şi pisică. Comuniştii le-au pus-o la pământ şi le-au dat pe ea două apartamente confort II în zona Luică. Într-unul din ele m-au adus acasă de la maternitate, iar după un an s-au mutat în apartamentul de două camere din Dealu Tugulea, unde am crescut alături de verişoara mea. Părinţii ne lăsau aici în timpul săptămânii şi ne luau acasă doar sâmbătă seara.
Ultima vacanţă am petrecut-o aici când am intrat la liceu, iar când eram anul doi la facultate, la vreo 6 ani după ce bunicul murise, ai mei, unchii mei şi bunica au decis să ne mutăm cu toţii într-o casă nouă pe care să o ridice din temelii. Bunica a fost prima care şi-a vândut apartamentul, dar inima i-a rămas în acea casă şi, ani mai târziu, lăcrima de fiecare dată când se mai certa cu mama sau mătuşa, spunând că nu ar fi trebuit să plece pentru că acolo nu încurcă pe nimeni, deşi nimeni nu i-a reproşat vreodată aşa ceva.
Când s-a mutat cu noi, şi-a luat cu ea doar maşina de cusut, pe care a aşezat-o chiar lângă patul din camera care îi era destinată (avea chiar două încăperi, una pe partea în care stăteau ai mei şi cu mine, şi alta, pe partea mătuşii, unde dormea doar când se mai certa cu mama sau voia să mai schimbe peisajul de la geam), o oglindă înaltă cu ramă din lemn de nuc, demontată din setul de toaletă din vechiul dormitor (în care nu au dormit niciodată pentru că devenise camera noastră, a nepoatelor), o icoană a Maicii Domnului şi o candelă de lemn pe care o ţinea în bucătărie. Era fericită că suntem cu toţii sub acelaşi acoperiş.
Uneori, când poposeam la dânsa în cameră, întindea mainele firave acum, mă trăgea spre ea, mă pupa pe frunte şi alteori mă luă în braţe cu atâta forţă că îi simţeam oasele aproape intrându-mi în piele. Odată prinsă în strânsoare, îi simţeam căldura şi mă linişteam, ca atunci când eram mică. Durerile care se instalaseră definitiv, care îi dădeau insomnii şi o făceau se încerce orice, chiar să se biciuiască cu urzici ca să le distragă atenţia, erau în şolduri şi picioare. Mă ruga să o dau cu unguent pe spate, pe care îl întindeam apăsat, apoi o masam cu pumnii, şi îmi spunea că, la cât de slăbănoagă sunt, am mâini puternice.
Ale ei erau pricepute. În noua casă îşi petrecea cea mai mare parte a timpului gătind într-una din cele două bucătarii, ca moldoveancă, aşa cum s-a considerat mereu, de pe lângă Râmnicu Sărat, avea acest dar. Făcea chec, cozonaci şi sarmale grase - dar când ajungeau acasă tata şi unchiu’, se furişa pe scări în sus şi închidea uşa ca să nu deranjeze.
Se apuca de peticit câte ceva. Îi plăcuse croitoria, iar când o rudă mai îndepărtată o adusese la Bucureşti când avea doar 16 ani ca să aibă grijă de copilul acesteia, sperase în secret că o va ajuta să intre la şcoală de meserii, dar ajutorul nu a mers până într-acolo. A mai furat meserie de la un frate care rămăsese în satul natal şi era croitor, dar mai mult a învăţat singură. A lucrat într-o fabrică de conserve, apoi una de textile, la Tânăra Gardă, apoi, după ce şi-a scos fierea, la un muzeu, că supraveghetoare. S-a pensionat înainte să-şi facă vechimea ca să poată avea grijă de mine. Dar nu a lucrat niciodată ca croitoreasă. Ne scurta pantolonii noi, ne strâmta fustele, dar mie îmi plăceau cel mai mult puloverele tricotate de ea. Am şi acum unul alb, dintr-un fir de mătase, pe care l-am ţinut de “bun” şi care, pentru mine, arată ca cele din reviste. E un pic îngălbenit la substiori de la deodorant şi nu îl mai port de ani buni, dar nu mă îndur să îl dau. De câte ori îi spuneam că îmi place, îmi zicea “să mai găsească mamă-ta fir dintr-ăla şi îţi mai fac câte vrei.” Dar nu a mai găsit.
Ne făcea şi ciorapi din lână, pe care îi tricota mecanic, ca să nu îşi piardă îndemânarea. La fel de bine îmi împletea şi coada spic. Trecusem de 20 de ani şi tot o mai rugam să-mi domolească părul creţ într-o coadă. Ţinea în sertarul maşinii de cusut un pieptene special pentru asta cu care îmi separa cozile, mă punea să mă aşez pe un scaun fără spătar pe care îl culca şi punea peste o pernă, lua apa în gură şi îşi stropea mâinile apoi trăgea tare de şuviţe până îl disciplina într-o coadă care arăta impecabil mai multe zile la rând.
Era cochetă şi devenise foarte tristă pentru că îi albise tot părul, pe care i-l tundea mătuşa şi pe care şi-l punea din când în când pe bigudiuri pe care şi le acoperea cu un batic înflorat. În tinereţe, ne povestea că nu ieşea la plimbare în parc fără mănuşi şi pălărie, dar după ce s-a căsătorit nu a mai avut timp să se îngrijească. Avea de construit o casă, de îngrijit copiii. Şi-a păstrat însă mereu spatele drept şi, chiar când picioarele o lăsaseră şi călca şovăielnic, refuza să folosească un baston.
Avea seri când îmi spunea că cea mai mare spaimă a ei e să cadă la pat şi că nu vrea să ne chinuim cu ea, că ştie că e o povară, că s-a plictisit şi că ar vrea să moară repede. De fiecare dată când începea timid discuţia asta, când nu mai putea şi simţea nevoia să se elibereze, începeam să plâng şi îi spuneam că nu vreau să aud de aşa ceva. Că e egoistă, că nu se gândeşte la cum mă simt când vorbim despre despre moarte. Întorcea vorba şi privirea oftând, doar ca să mă potolesc.
Îi plăceau oamenii, dar prietene avea puţine, iar în ultimii ani primea tot mai rar telefoane de la ele, unele de înştiinţare că încă una se dusese. Până nu a mai primit telefoane deloc. Se aşeza pe bancheta din bucătărie şi cu capul în mâna care i se sprijinea pe spătar, privea pe fereastră îndelung la trecători şi o invidia pe o vecină care ieşea zilnic să facă piaţa şi care, deşi adunată de spate, era foarte sprintenă şi dispărea repede din raza vizuală a oricui.
Nu a fost niciodată în străinătate, deşi ar fi avut ocazia după Revoluţie să îşi viziteze mama soacră vitregă în fosta Germanie RDG-istă, şi îi plăcea să meargă cu trenul. După ce a murit bunicul, a primit tichete gratuite ca soţie de veteran de război şi folosea câte unul-două pe an ca să fugă până la Azuga unde îi plăcea să stea singură câte o săptămână. Într-una din ultimele dăţi când a plecat acolo cu trenul, a luat-o în sacoşă şi pe Kitty, una dintre mâţele noastre, ca să îi ţină de urât. Îşi făcuse planuri că o va lua şi pe cealaltă bunică şi se vor plimba împreună, mai ales că cea din urmă nu a mers niciodată cu trenul.
Mi-aduc aminte că acum 5 ani, în perioada cumpărăturilor de Crăciun, i-am propus să o duc la mall pentru că aveam de luat cadouri, iar dânsa nu fusese niciodată într-un astfel de loc. La început nu a vrut să meargă, dar au insistat şi mama şi mătuşa şi verişoara mea şi a cedat. Deşi se mişca greoi, s-a aşezat cuminte la o masă dintr-una dintre cafenele, am comandat o clătită pe care a mâncat-o simandicos şi două sucuri. Paharul îl ridica cu eleganţă, ţinându-şi degetul mic ridicat şi uşor îndoit, asta şi pentru că şi-l rupsese cu câţiva ani în urmă în casă şi oasele nu i se reaşezaseră cum trebuie. Am lăsat-o apoi singură la masă şi am dispărut cu lista de cumpărături. Din când în când mă întorceam cu câteva sacoşe, o întrebam dacă mai poate şi îmi zâmbea slab, semn că începuse să obosească, dar îmi spunea să nu mă grăbesc. A stat pe scaunul ăla vreo 3 ore şi nu s-a plâns deloc, deşi când ne-am îndreptat spre maşină, cu mâna ei agăţată de a mea, abia mai putea să păşească. Mi-a spus că i-a plăcut şi că multă lume se perindă pe acolo.
Zâmbesc cu gândul la această amintire, deşi sunt conştientă că am chinuit-o puţin. Nu-i nimic. Îmi voi cere scuze acum şi pentru asta. Mă va ierta, ca întotdeauna. În timp ce mă apropii de ea, observ că are un nou vecin, pe cineva în vârstă, deşi eu sunt fascinată de fata de pe rândul următor, care stă la umbră unui copac crescut în voie şi care nu e cu mult mai mare decât mine acum. Mama a auzit că a ajuns acolo în urma unui avort făcut aiurea.
Florile primite data trecută sunt uscate în sticla de plastic tăiată pe din două şi le înlocuiesc cu buchetele proaspete. Am uitat să iau apă, dar ziceau la meteo că va ploua în următoarele zile - aşa îmi argumentez scăparea. Mângâi bucăţile de lemn, a bunicului mai ponosită decât a ei, şi aprind 3 lumânări pastilă pe care le pun în felinarul negru. Dacă aş sufla în ele mi-aş putea serba trist şi sinistru cei 4 ani de când nu mai sunt copil în braţele ei. “Nu-ţi spun ce mai e pe acasă pentru că ştiu că ştii. Să nu uiţi că te iubesc, deşi nu ţi-am spus-o niciodată suficient de tare încât să mă auzi, şi că eşti frumoasă în pozele din camera ta.” Am rămas mai mult decât plănuisem. Soarele îmi bătea în faţă, frunzele copacului de lângă ei foşneau leneş şi am ascultat liniştea împreună.
Vă propunem, de-acum înainte, să faceţi o incursiune în trecut, fie printr-un comentariu pe adevarul.ro, în secţiunea “Poveşti cu bunici”, fie să ne trimiteţi textele voastre, însoţite de fotografii, la adresa de e-mail contact@adevarul.ro. Ne găsiţi şi pe pagina de Facebook "Poveşti cu bunici" , unde puteţi posta amintiri şi poze dragi. Cele mai frumoase istorii de la cititori şi bloggeri vor fi publicate şi în ediţia de print, şi pe adevarul.ro.
Poveşti cu bunici de la bloggerii şi cititorii „Adevărul“
Citiţi mai multe poveşti cu bunici ale jurnaliştilor "Adevărul":
„Nina'n bordei, Nina'n bordei!“
Mamaie, adevăratul bărbat în casă
Bunicul, cârciumăreasa şi ăla micu’. Chipul care m-a urmărit toată viaţa
Poveşti cu bunici trimise de cititorii „Adevărul”: Maria lu` Bau
„Doamnă, pe Brebenel nu-l spală nimeni la fund!”
Tristeţea celui de-Al Doilea Război Mondial: de la Odessa la Munţii Tatra
Se încarcă comentariile...
