Zahu-Rizu Vanea, refugiat din Basarabia: evocare de 9 mai

Ziua de 9 mai, ziua Europei, mă duce cu gândul la soarta familiei Zahu-Rizu Vanea şi Agafia, strabunicii mei de la Pelinei, Cahul. Dezbinaţi, refugiaţi, înspăimântaţi, înfometaţi, morţi. Pentru ce?

Într-o vară fierbinte din copilaria mea, de plictiseală, am decis să fac o perchiziţie în podul bunicii. Avea ceva misterios, neatins şi calm acel pod, plin de mirodenii. Casa construită în 1932, cu un acoperiş metalic strălucitor, cu streaşina în formă de zmei, care zăceau şi ei în pod, toate acestea te plonjau într-o atmosferă de altădată. Şi anume atunci, când străbunicii mei, stăpânii acestei case, mai erau încă gospodarii ei. Stabunicii Zahu-Rizu Vanea şi Agafia nu mai erau pe lume, dar urmele lor se mai simţeau în acel pod al casei bătrâneşti.

Scormonind prin pod, o cutie retarsă, plină cu  plicuri şi scrisori, cu litere inaccesibile, aceleaşi ca şi în biblia bunicii. Paginile acelea parcă veneau din inima pământului, gălbenii dar foarte demne. Nişte bonuri de stat, multe plicuri cu adrese în română, şi mult text, ce spunea textul nu ştiam încă. Poze. Vederi. Cărticele. Scrisori. Cuvinte gingaşe, de tandreţe, asta urma sa aflu mai tarziu.

Explicaţiile au venit seara, înainte de somn, sub formă de poveste. Doar că asta nu mă adormea, ci dimportivă, hrănea imaginaţia, cum a fost şi cum este dincolo, acolo unde a fost înmormântat străbunicul meu Vanea lui Zahu. Nu ştiu cum a fost posibil ca acele hartii să se păstreze, în pofida zecilor de perchiziţii şi presiuni din partea colectivizatorilor, şi ei membri ai familiei, mai nou, pentru că sora mai mare a bunicii se măritase cu un domn respectabil care participa activ, alături de alţii, la colectivizarea bunurilor săteşti, dl Vasile Mălai.

S-au pastrat, dar şi mai bine se păstrase totul în memoria bunicii mele, al doilea copil din cei şase ai familiei Zahu-Ruzu din Pelinei, Cahul. A păstrat în gând ceea ce a pierdut definitiv. Mama nu mai pleca din gând de când murise în '47 sau '48, nu mai ştia exact, imediat după moartea lui Gheorghe şi a Măriţei. Cu toţii morţi de foamea agravată de suferinţa lipsei capului familiei, obligat să se refugieze în România, se pare în anul '40. Spaima, o alta durere trăită din plin, a fost inculcată familiei de anchetatorii imporvizati ai satului, porecliti Iepurari si co., sau mai bine zis de sistem. Iepurari şi co. dădeau busna cand doreau, mai semănau un pic de frica, mai luau câte o masa, o oglinda, un cearsaf brodat, un ţol şi promiteau că vor mai reveni. Şi aşa şi făceau.

9 mai este cumva o zi oximoron, a Europei paşnice, şi cea a căderii în abis a multor familii basarabene

Rămasă singură cu cele două surioare mai mici, bunica mea Zahu Elizaveta Ion le-a crescut pe acestea, le-a măritat şi a rămas în casa părintească în care eu cotrobăiam prin pod, din curiozitate în acea vară. De fapt nu v-am spus esenţialual. Elizaveta, o adevărată "Fată cu Harţag" (de Alexei Marinat) nu a dorit să se refugieze în România. De fapt, tatăl ei fusese prevenit de prieteni din noua nomenclatură că acestuia i se pregăteşte deportarea în Siberia pentru că este "kulak" şi om al administraţiei româneşti. După ce umpluse căruţa cu de toate, gata de drum, întreaga familie era pe picior de plecare când Elizaveta, bunica mea, s-a asezat pe pragul casei şi a declarat că ea nu pleaca nicăieri, că nu lasă casa nimanui. De frica Siberiei însă străbunicul a trebuit să se refugieze pentru a evita deportarea întregii familii. S-a pornit la drum, a ajuns până la fântâna cea mare din sat şi, dându-şi seama că şi-a uitat banii în maşina de cusut Singer, s-a întors înapoi după ei. Toate femeile familiei au rămas îngândurate, abandonându-se superstiţiei că ar fi un semn rau. Şi rău a fost. Peste puţin timp, Gheorghe, singurul băiat al familiei, a fost deportat, nu ştia nimeni unde şi pentru ce. A revenit acasă foarte bolnav, potrivit bunicii, acesta povestise că în celula unde era închis curgea apă rece în continu sub picoare. Foametea a venit să-l salveze atât pe Gheorghe cât şi Măriţa, încheind această quadruplă suferinţă: boala, spaimă, decapitare a familiei şi foametea impusă.

Tatăl familiei, Vanea Zahu-Rizu, la rândul lui a decedat în România, la Galaţi, la începutul anilor '60, trist şi cu gândul la copiii săi, carora n-a încetat să le scrie, prin intermediul Getei Zahu, fiica adoptivă a noiii consoarte a strabunicului refugiat din Basarabia la Galati, fost vice-primar de la Pelinei, Cahul, convertit în paznic la teatrul national din Galati. Ultima scrisoare a Getei către familia din Basarabia: tatăl dumneavoastră a decedat.

Iata de ce anume imi aduce aminte 9 mai, zi oximoron. Şi vouă?