Vulnerabilizarea României: mic ghid de lucru

Distrugerea fizică a unei ţări, dispariţia ei de pe hartă sau amputarea ei teritorială nu sunt decât rezultatele ultime ale unui eventual scenariu de conflict.

Dar oricât de pricăjită şi excentrică ar fi o ţară, oricât s-ar certifica faptul că nivelul său general de dezvoltare socială este extrem de scăzut şi că ţesătura socială este cel puţin nesigură şi în orice caz impredictibilă, costurile unei operaţiuni directe vor fi mari şi implicaţiile pot fi neplăcute.

De asta, cel mai uşor este - din punctul de vedere al profesioniştilor care realizează şi asemenea analize de risc şi estimare strategică pe termen lung - să vezi dacă nu cumva o ţară nici măcar nu mai trebuie atacată prin mijloacele clasice presupuse de pregătirea unui conflict, ci este mult mai uşor s-o laşi să-şi dezvolte la maximum, în deplină liberate, propriile sale incompetenţe, ipohondrii, convingeri de superioritate mondială care să stea la baza credinţei absolute în conspiraţii oculte care vizează penalizarea unui popor model, totul în continuarea unui tip de mentalitate anacronică asupra organizării şi mersului societăţii. Pentru ca lucrarea să fie eventual grăbită din considerente regionale sau de altă natură, trebuie doar să activezi şi să motivezi actorii locali ce s-au dovedit deja posesorii unei capacităţi excepţionale de a produce haos în jurul lor, găselniţa profesionistă fiind de a-i promova constant, ştiind foarte bine că, la un moment dat, capacitatea asta de distrugere se va extinde la nivel de sistem şi, ajutată corect şi la timp, va produce daune ireversibile.

Iată câteva elemente ale procesului de vulnerabilizare a României, cel aflat în plină desfăşurare.

1. Negativizarea la maximum, trimiterea în ridicol sau bagatelizarea oricăror evenimente care conţin, direct sau indirect, referinţe la identitatea naţională. Scopul este unul clasic şi înscris în manualele de specialitate: pierderea sentimentului de identitate naţională, prezentată ca ceva desuet sau/şi legat doar de regimul dictatorial al lui Ceauşescu, ceea ce duce în mod firesc la atenuarea, apoi la dispariţia reflexului natural de apărare a ţării în moment de dificultate sau de primejdie. Exemplară îmi pare, în acest sens, ratarea şansei naţionale reprezentată de momentul Centenarului, cu prietenul Viktor Orban scuipând artistic peste toate semnificaţiile istorice ale momentului de la 1 Decembrie, asta fără ca Guvernul României, blocat în propria neputinţă şi neştiinţă a jocurilor internaţionale, să amorseze măcar un răspuns al demnităţii naţionale.

2. Ridicarea un semn de întrebare, bazat pe exemple reale, asupra capacităţii naţionale de a îndeplini obligaţiile şi angajamentele luate în calitate de membru al celor două mari alianţe, UE şi NATO. Cea mai importantă dintre aceste obligaţii şi angajamente este asigurarea normalităţii şi stabilităţii politice interne, a predictibilităţii pe termen lung şi foarte lung a caracterisiticii considerate fundamentale pentru un Stat Membru: garantarea şi perenizarea păcii sociale, expresie ultimă a gradului de maturitate democratică a forţelor politice naţionale.

3. Ignorarea, din prostie, lipsă de profesionalism sau dezinteres balcanic, a semnalelor grave şi mai mult decât îngrijorătoare privind radicalizarea limbajului, fenomen de regulă precursor imediat al radicalizării şi rupturilor între diverse grupuri sociale cu opinii diferite care se transformă rapid în grupuri ostile. Nu cred că mai este nevoie să vă amintesc care este nivelul de isterie la care s-a ajuns pe reţelele sociale,a colo unde există deja de mult timp motoare de acţiune turate acum la nivel înalt de neprietenii României. Dar priviţi cu atenţie la modul în care, exact în acelaşi sens, a început să evolueze şi limbajul politicienilor, dominat de o incredibilă violenţă şi agresivitate şi sădind în mentalul colectiv sentimentul că simpatizanţii unui partid sau altul să ţină aproape, căci aproape pare să fie şi momentul în care, fiindcă oricum a trecut vremea argumentelor, să-şi poată sări reciproc la beregată.

4. Punerea sub semnul întrebării a modului în care politicienii noştri de acum vor să joace pe mai departe în privinţa respectării celuilalt principiu fundamental, cel al respectării valorilor europene şi statului de drept. Ne aşezăm astfel în grupul statelor euro-sceptice, precum Ungaria şi Polonia, fără a avea niciunul dintre argumentele istorice de forţă pe care acestea se bazează. Aşa cum nu avem şi nici nu vom avea în orizontul previzibil o reală diasporă care, unită, să iasă la luptă în cazul unui atac la adresa statului-mamă, aşa cum o fac, aproape automat, diasporele reale, agent de lobby extraordinar de eficace şi cu rezultate verificate în istoria mai mult sau mai puţin recentă. Dimpotrivă, constant, noi ne-am îndepărtat comunitatea incipientă şi totuşi importantă trăind în fara ţării, folosind-o exclusiv în scopuri electorale şi la nimic altceva. Drept care, în reacţie de apărare previzibilă, politicienii noştri se ridică cu coada bârzoi împotriva oricărei critice venite din exterior, acuzând amestecul nepermis în treburile interne şi comportamentul de nepermis al birocraţilor de la Bruxelles. În consecinţă, urmează cel mai dur Raport MCV de până acum, semnal că toate promisiunile năzdrăvane privind Schengen şi EURO din acest an, inclusiv ale doamnei Prim Ministru, sunt foarte departe de realitate.

5. Politizarea excesivă a a întregii administraţii publice la nivel central şi local, dar şi a acaparării treptate de către puterea temporară a momentului, de canale de control direct în companiile private din zone „interesante“ în aşteptarea măcelului anunţat pentru cele trei campanii electorale ce urmează. Totul depinde dacă eşti „cu noi“ sau „cu ceilalţi“, nimeni nu întreabă de competenţă, de CV, chestia cu şcolile devine o vulnerabilitate, nemaivorbind de studiile în străinătate, motiv direct de suspiciune. Asta face şi ca în dialogul extern, România să trimită la sinecuri excepţionale pe cei apropiaţi sistemului, cu rezultatele care se văd. Exact aşa cum, de câteva luni, la Bruxelles se discută despre listele de europarlamentari ce vor fi nominalizaţi de partidele din România. Veţi vedea surprize şi veţi decide dacă e mai rău sau cu mult, mult mai rău decât acum.

6. Compromiterea gravă a instituţiilor din sistemul de forţă al României. Nu numai a jandarmeriei, ci a tuturor serviciilor de informaţii, cele care nu au ştiut nimic despre povestea narată de personajul care ocupă cea de-a treia funcţie în stat, şeful partidului de guvernământ, şeful uneia dintre Camerele Parlamentului, omul care se plănge că era în prag să fie asasinat de o echipă de ucigaşi profesionşti plătiţi de un magnat străin. Informaţie cu potenţial direct de destructurare pentru credibilitatea statului care de la 1 ianuarie trebuie să preia preşedenţia rotativă a UE şi are printre obligaţii protejarea demnitarilor străini sosţi în ţara noastră şi asigurarea unui deplin climat de securitate pe plan naţional.

Sigur, trebuie ca partenerii noştri să facă deosebirea între problemele reale şi semnalele care, dintr-un motiv sau altul, pot fi amplificate artificial din tâmpenie. Sigur că aşa trebuie, sau aşa ar trebui, numai că, între timp, semnalele astea se adună într-o enormă construcţie de tip negativ cu o foarte imporantă capacitate de coroziune. Puţini ştiu ceva despre jocurile profunde din România, aşa că oricare dintre punctele de vulnerabilitate de care vorbeam poate prinde foarte uşor, poate fi invocat pentru o demonstraţie sau poate servi ca argument. Se poate şi aşa se face acum când se cern jocurile, să rămână cine vrea şi poate. Între timp, după cum vedeţi, ai noştri au alte probleme, se joacă cu arme letale din arsenale care nu sunt ale lor sau pe care până acum le-au văzut doar în filme.

Şi aşa se face că imaginea publică despre preocupările şi priorităţile României, cea trimisă prietenilor şi duşmanilor externi, variază de la o oră la altă, se mişcă dezordonat şi violent ca găina fără cap în bătătură. În consecinţă, se crează o multitudine firească de vulnerabilităţi de ţară ce pot să se asambleze într-o ameninţare finală. Aceasta este, în opinia mea, posibilitatea ca, sătui să nu mai priceapă nimic din scandalurile nesfârşite din România, partenerii noştri să decidă să aplice principiul „să-i lăsăm în pace să se omoare între ei, negociem mai apoi cu cine mai mişcă“. Iar duşmanii să se bucure că au o ţintă mai puţin de care să se ocupe, haosul fiind deja deschis.

Tare mi-e teamă să nu fim lăsaţi de izbelişte, noi certându-ne cu noi, autosuficienţi în bălăcăreala naţională şi din ce în ce mai departe de centrele de putere reală. Se prea poate, că facem totul să se poată.