Un Eurobarometru recent dat publicităţii arată că încrederea românilor în Uniunea Europeană a scăzut la 52%. Nici la fel de optimişti nu mai suntem pe tema viitorului UE, cu o scădere de opt puncte procentuale, de la 75% la 67% în ultimul deceniu. 
 
Chiar dacă aceste cifre sunt relativ bune şi mult peste mediile europene (36% încredere în UE), erodarea încrederii poate primi noi valenţe, într-o perioadă de euroscepticism crescut. Dosarul Brexit, criza imigranţilor, evoluţia liderilor populişti şi încetarea procesului de extindere generează dileme existenţiale în Uniune, nemaivorbind de spectrul unei Rusii resurgente şi unicornul securităţii comune non-NATO. 
 
România există, statistic, la coada Europei în ceea ce priveşte mai mulţi indicatori economici şi sociali, poate chiar trăieşte un moment de inadecvare datorită rapoartelor MCV, dar consideră statutul său de membru deplin drept important. Conform Eurobarometrului, 55% din români consideră prioritar aspectul de uniune monetară şi economică, iar 77% susţin libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul UE. 
 
Cu toate acestea, agenda generală UE, ca şi noua dezbatere cu privire la cele cinci opţiuni de dezvoltare ale Uniunii, propuse de Comisie, nu au prins undele mass-mediei. Sărbătorirea sau marcarea unui deceniu de dezvoltare economică şi socială rămâne relativ mută, în ecoul demonstraţiilor şi al crizei politice locale. 
 
Românii cu greu pot numi câţiva europarlamentari naţionali, deşi nici aici nu vedem diferenţe prea mari faţă de alte ţări: acum doi ani, doar unul din zece britanici, conform The Guardian, putea numi un europarlamentar local. Cu peste două treimi dintre români declarând că se consideră europeni, putem bănui cu ceva încredere că şi mai puţini cetăţeni europeni cunosc agenda sau chiar rolul legislativului de la Bruxelles.
Problema este că, spre deosebire de un număr crescător de britanici, francezi şi germani, românii nu sunt eurosceptici; nici eurofobi, dar indiferent de adaptarea lor la un deceniu de Uniune Europeană, par mai degrabă euro-habarnişti. 
Şi, totuşi, nu există partid politic în Parlamentul României care să sugereze, măcar, ideea de euroscepticism, mai puţin să o susţină deschis. Populismul politic românesc se rezumă la teme locale. 
 
Solda de încredere în UE, de 53%, a scăzut de la 54% în 2016 şi de la 63% în 2015, conform AFP. Numai între primăvara lui 2015 şi toamna aceluiaşi an, scăderea a fost de 5%. Este primul an al mandatului domnului Iohannis ca preşedinte şi perioada Cabinetului Victor Ponta IV. Contextul este acela al unei campanii prezidenţiale pierdute de domnul Ponta, dar pe linii cvasi-naţionaliste, precum şi anul în care un număr de măsuri „reparatorii” au fost gândite şi trecute, pentru anul electoral 2016. 
 
Altfel spus, dacă există o corelaţie între politicile populiste naţionale şi scăderea încrederii în UE, în rândul românilor, ea ţine de capacitatea noastră de a ne considera autonomi, în ciuda unui context mai larg, european. În ceea ce priveşte restul Europei, unde dezbaterea se duce între un scepticism bazat pe valori şi nevoia de retrasare a realităţii în jurul unor principii naţional-economice, noi ne dorim reforme economice şi sociale pe baza principiilor europene, dar fără să ştim, neapărat, de unde vin ele. Cât timp banii curg şi „se poate”, cât timp Europa nu ne opreşte de la ceva, simplist prezentat, suntem şi noi OK cu ea. 
 
Practic, singurul hop major în calea unui lider populist şi eurosceptic este faptul că, în România, dubiile legate de UE şi retorica aferentă sunt aproape întotdeauna corelate cu o misiune pro-Rusia. Dacă s-ar decupla această retorică, cumva, adică dacă s-ar găsi ideea prin care Rusia să nu aibă absolut nicio treabă cu noi, dacă suntem în UE sau nu, e posibil să nu ne mai pese deloc cine ne sunt europarlamentarii, ce face Parlamentul European sau de unde ne vin banii pentru toate populismele aferente.
 
Întrebarea este, deci, în ce măsură euro-habarnismul se poate confunda cu euroscepticismul - şi dacă ale sale consecinţe ignorante sunt aceleaşi. Vine centenarul Marii Uniri, în contextul marcării a 140 de ani de relaţii diplomatice dintre ţara noastră şi Rusia. Din ianuarie 2019, România preia preşedinţia UE, apoi avem alegeri prezidenţiale. Ar fi interesant de văzut câţi români mai supravieţuiesc, crezând că mai sunt cetăţeni europeni, după toate astea.