Suntem conduşi de ministrul Bară

Dacă civilizaţia umană ar dipărea şi un extraterestru preocupat de bizareriile oamenilor ar dori să afle cine a condus România în ultimii ani, ar fi şocat. În orice arhive naţionale rămân documente semnate de  preşedinţi, prim-miniştri, secretari de stat, primari a căror activitate e evaluată în viitor în funcţie de deciziile pe care şi le-au asumat. Ce ar descoperi extraterestrul nostru curios? Că România a fost condusă de ministrul Bară.

De câţiva ani, data urmează să fie documentată, miniştrii României nu mai semnează acte publice decât cu bară. Cu alte cuvinte, pe deciziile importante privind activitatea ministerelor şi cheltuirea banilor publici stă, nu semnătura principalului responsabil, ministrul, ci a unui funcţionar, uneori angajat cu o săptămână în urmă. În anii trecuţi, decizia fostului ministru al Justiţiei Cătălin Predoiu de a semna cu bară era subiect de ironie în legătură cu cantitatea de curaj aproape de zero a acestuia. În locul lui, semnau secretarii de stat. Aflu, însă, că Predoiu nu era singurul. Evident că, în anumite situaţii, când ministrul este indisponibil şi decizia urgentă, bara se impune şi odată cu ea şi responsabilitatea semnatarului.

Dar Bara nu e un accident, ci o practică larg răspândită care a fost moştenită de actualul guvern şi care semnalează, în primul rând, numărul de decizii cel puţin discutabile a căror răspundere este pasată, eroic, subordonaţilor. Faptul că Predoiu nu a semnat e mai degrabă un indicator al corectitudinii deciziilor ce-i veneau spre avizare. Iar cazul legii RMGC desfiinţată juridic de specialiştii MJ, dar avizată totuşi de nu se ştie cine, poate de ministrul Robert Cazanciuc dacă s-a burzuluit Victor Ponta la el, e cea mai bună dovadă. Există fapte documentate şi din mandatul Monicăi Macovei, care a refuzat să semneze, atât ea cât şi subordonaţii ei, documente suspecte.

Partea mai interesantă acum urmează, însă. Un înalt funcţionar al statului mărturiseşte că, de frica DNA, subordonaţii nu mai vor să semneze în locul ministrului şi că acesta ar fi un fenomen de masă. E un semn bun din mai multe motive. Chiar dacă DNA nu este deasupra oricărei suspiciuni, investigaţiile aleatorii sunt chiar mai înfricoşătoare decât certitudinea că procurorii acţionează la comanda lui X sau Y. Un alt doilea semn bun este că, dintr-o teamă care poate duce în timp la procese de conştiinţă şi chiar integritate, funcţionarii nu mai sunt dispuşi să-şi pună semnătura pe alocări de fonduri susceptibile de clientelism sau corupţie.

Înaltul funcţionar care s-a destăinuit cerea compasiune şi înţelegere şi încerca să convingă că situaţia e chiar dăunătoare României pentru că s-a creat un blocaj în funcţionarea ministerelor. Şi sunt convinsă că lucrurile stau aşa, dar situaţia s-ar debloca dacă opiniile juriştilor din ministere ar fi ascultate, iar actul administrativ ar fi deasupra oricărei bănuieli de ilegalitate.

E adevărat că funcţionarii care refuză să semneze după bara ministrului pot fi înlocuiţi, iar jurnaliştii de la Gazeta Sporturilor au arătat cum specialiştii în fraude pe fonduri europene din fostul guvern, protejaţi până acum de DNA din motive necunoscute, au fost recuperaţi de actualul. Dar nici protecţia asta nu mai poate ţine mult pentru că, iată, România trebuie să plătească UN MILIARD DE EURO corecţii pentru neregulile în achiziţiile publice pe fonduri europene din perioada 2007 - 2011. Iar acest eveniment, numit de Alina Mungiu Pippidi „ştirea anului”,  nu va rămâne fără consecinţe penale. Nu poate rămâne.

O dovadă că presiunea străzii şi frica de DNA produc efecte: un minister important, cu mulţi bani pe mână, în special europeni, încearcă de ceva vreme să-şi angajeze un jurist. Nimeni nu a depus aplicaţie pentru acest post.