Sprijinul acordat forţelor politice declarat pro - europene de la Chişinău a dus la guverne formate din personaje corupte, ceea ce a determinat stagnare economică, regres în planul apropierii de Uniunea Europeană şi câştigarea alegerilor prezidenţiale din 2016 de către candidatul socialiştilor moldoveni, declarat un adversar al avansului pe calea europenizării. Alternativa la PSRM a rămas un partid condus de un om de afaceri controversat care a acaparat putere prin mijloace nu întotdeauna democratice. Opoziţia pro-europeană este deocamdată lipsită de capacitatea de a proiecta o alternativă reală, o schimbare de putere la alegerile parlamentare din 2018. Dilema UE a fost şi rămâne de a acorda asistenţă financiară unui guvern declarat pro - european dar în legătură cu care există serioase îndoieli că nu va folosi această asistenţă pentru consolidarea unui regim oligarhic şi a nu oferi niciun fel de asistenţă, condamnând astfel Republica Moldova să fie o pradă sigură forţelor politice anti-europene.

În urmă cu doar câteva luni, această dilemă nu exista: ambasadorii statelor membre UE la Bruxelles au agreat pe data de 12 aprilie ca poziţia Consiliului să fie aceea de a acorda Republicii Moldova 100 milioane de euro (60 de milioane împrumut şi 40 de milioane asistenţă directă). Acest ajutor, despre care se discuta de la începutul anului 2016, a fost gândit ca fiind însoţit de mai multe condiţionări legate de statul de drept, lupta anti-corupţie şi stabilitatea financiară. Discuţiile pe marginea reformei electorale au suspendat  iniţiativele legate de acest ajutor. Grupul popularilor europeni a încercat să blocheze ajutorul UE până la clarificarea problemelor legate de noua lege electorală, cel al socialiştilor europeni a insistat ca acest ajutor să fie acordat fără a lua în calcul şi chestiunea legii electorale. Întrucât nu a existat un consens, problema a fost amânată de mai multe ori. Socialiştii europeni au interpretat această chestiune din perspectiva parteneriatului pe care îl au cu Partidul Democrat aflat la guvernare în Republica Moldova, membru asociat al acestui partid politic european. Lupta politică de la Bruxelles s-a oglindit în interpretarea dată oferirii unei soluţii pentru Republica Moldova, după cum lupta politică de la Chişinău a implicat şi partenerii europeni ai partidelor din această ţară. Cele două dispute se potenţează reciproc. De fapt, avem de-a face cu trei astfel de dispute, dacă ţinem cont că şi la Bucureşti partidele membre PPE, respectiv PSE, au dezvoltat viziuni diferite despre oportunitatea ajutorului UE.

Summit-ul Parteneriatului Estic nu a oferit o perspectivă financiară nouă celor 6 state non-UE care fac parte din acest format şi nici nu a avansat în oferirea unei perspective de aderare.

Atunci când părea că această dispută va continua cel puţin până la alegerile parlamentare din Republica Moldova, a avut loc un eveniment neaşteptat: Comisia Europeană a agreat acest ajutor, însoţit de mai multe condiţionări, pentru a marca un rezultat pozitiv al summit-ului Parteneriatului Estic din 24 noiembrie. Cum s-a ajuns la această schimbare de paradigmă? Este de ajuns să observăm actorii-cheie implicaţi din partea UE pentru a înţelege ce s-a întâmplat: acordul de asistenţă financiară a fost semnat de comisarul european pentru afaceri economice şi financiare, Pierre Moscovici (socialist), iar avocatul său a fost Federica Mogherini, Ȋnalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate (socialistă). Înseamnă acest aspect că este conturat un punct de vedere clar la Bruxelles cum să se procedeze în continuare cu Republica Moldova, dincolo de poziţionări partizane? Nici pe departe. Nu există un plan coerent privind Republica Moldova la Bruxelles, după cum nu există un plan coerent privind europenizarea la Chişinău. Două planete oscilează una în apropierea celeilalte dar nu una faţă de alta. Era însă nevoie de un rezultat concret al acestui summit, iar în afară de acest acord, alături de unul cu Armenia, nu era nimic important de oferit partenerilor UE.

Summit-ul Parteneriatului Estic nu a oferit o perspectivă financiară nouă celor 6 state non-UE care fac parte din acest format şi nici nu a avansat în oferirea unei perspective de aderare. Se reafirmă formula extrem de ambiguă agreată la summit-ul precedent de la Riga din 2015: fiecare partener are „dreptul suveran de a a alege nivelul la care aspiră în relaţiile sale cu Uniunea Europeană“. Cu alte cuvinte, dacă o ţară doreşte să adere la UE, nimic nu o împiedică, dar nici nu se încurajează un astfel de demers.

Există şi alte câteva elemente, în afară de acordurile cu Republica Moldova şi cu Armenia, care fac ca acest summit să marcheze un pas înainte în abordarea UE faţă de vecinătatea sa estică. S-a afirmat de exemplu sprijinul UE pentru integritatea teritorială, independenţa şi suveranitatea statelor partenere. Pare o simplă frază diplomatică dar nu este: în afară de Belarus şi Azerbaijan, toate celelalte state au pe teritoriul lor conflicte îngheţate (Georgia, Republica Moldova), conflicte care se manifestă uneori ca şi conflicte clasice (Armenia) sau conflicte clasice, în plină derulare (Ucraina). De asemenea s-a renunţat la abordarea bazată doar pe sprijinirea luptei anti - corupţie şi s-a mers mai departe, afirmându-se necesitatea de a promova reforme în domeniul justiţiei şi administraţiei publice. Rămâne de văzut şi dacă aceste reforme vor fi şi finanţate de la Bruxelles mai mult decât în prezent, pe măsura importanţei acordate la nivel declarativ.

Un aspect extrem de interesant al Declaraţiei semnate la acest summit este cel referitor la reforma educaţiei în statele partenere: se vorbeşte despre înfiinţarea unei Eastern Partnership School, o instituţie de învăţământ despre care nu se oferă foarte multe detalii: va fi la nivel universitar, liceal sau şcolar? Va fi comună tuturor celor 6 state partenere, doar celor care doresc să contribuie sau va fi o instituţie a actualelor state membre UE? Declaraţia se referă şi la o reţea de universităţi din statele partenere, un proiect de asemenea doar enunţat ca un deziderat, fără a fi detaliat. Ambele iniţiative din domeniul educaţional sunt foarte binevenite, iar forma lor de manifestare va depinde foarte mult de implicarea unor state membre UE.

Cel mai important aspect al acestei Declaraţii, din perspectiva României, este menţionarea problemei noii Legi a educaţiei din Ucraina. Se afirmă următoarele:

„The participants look forward to stronger engagement with all partners in modernising education [...] while ensuring respect for rights already exercised of persons belonging to national minorities as enshrined in UN and Council of Europe Conventions and related protocols, non - discrimination of persons belonging to minorities and respect for diversity and fully taking account the expertise of Council of Europe bodies when reforming these systems.“

Referirea la Legea educaţiei din Ucraina este mai mult decât transparentă.

Va avea o asemenea abordare vreun efect? Atunci când va exista o opinie a Comisiei de la Veneţia referitoare la această lege, autorităţile române (şi cele maghiare) vor putea invoca această Declaraţie pentru ca recomandările incluse în opinia respectivă să fie luate în seamă de Ucraina. Ar fi fost şi mai bine dacă atr fi fost făcută legătura între sprijinul financiar acordat de UE şi respectarea statului de drept în statele partenere, inclusiv drepturile minorităţilor.

Deocamdată, o asemenea condiţionare nu există. Dat fiind faptul că viitorul summit al Parteneriatului Estic va avea loc în 2019, în a doua jumătate a unui an în care prima jumătate România va deţine preşedinţia Consiliului, România ar putea pune în dezbatere o astfel de abordare faţă de Ucraina. De asemenea, România ar putea propune o abordare faţă de Republica Moldova care să depăşească diferenţele de viziune politice, prin înglobarea lor într-un cadru coerent. Acestea ar trebui să fie priorităţile politicii externe a României faţă de două state în legătură cu care se ezită a se avea o abordare pe termen lung, unitară şi realistă.