Statul român şi criminalii săi

„Recentul demers jurnalistic le-a adus aminte românilor de faptul că celulele cancerigene se plimbă libere prin organismul social.”

Niciodată statul român nu a fost mai bun cu criminalii săi ca în comunism şi postcomunism. Acestor criminali le urez viaţă lungă, mai lungă decât le poate face statul român procesele pentru a-i scăpa cu moartea naturală de judecată şi condamnare.

Când au venit comuniştii la putere, i-a executat pe cei ce slujiseră statul român, chiar dacă aceştia săvârşiseră sau nu abuzuri în numele său. Să ne amintim că a fost emisă o lege „a epuraţiei” în administraţia publică ce a eliminat oamenii vechiului regim. Sub presiunea acesteia, unii au semnat pactul cu noul regim, alţii au ales să i se opună riscând totul.

După ’89, în afară de oamenii de lângă cuplul Ceauşescu, niciun reprezentant al statului comunist nu a păţit nimic.

A urmat apoi dezicerea de statului de instrumentele sale, dar acestea au fost păstrate în sistem până când lumea le-a uitat istoria. Se mai şoptea despre câte unul că are în spate nişte păcate mai vechi, după care se lăsa tăcerea. După ’89, în afară de oamenii de lângă cuplul Ceauşescu, niciun reprezentant al statului comunist nu a păţit nimic. Toţi şi-au schimbat doar temporar locul de muncă sau doar plăcuţele de pe uşile birourilor lor şi viaţa a mers mai departe. Punctul 8 de la Timişoara nu a avut succes, iar legea lustraţiei a fost făcută ţăndări.

Cât îi priveşte pe torţionari, aceştia au rămas pe la casele lor, au primit pensii mari şi, în mare parte, le-au supravieţuit victimelor. De ani de zile, istoricul Marius Oprea s-a bătut cu aceşti criminali ai statului comunist pe care statul i-a protejat mai departe în postcomunism. S-a confruntat cu ameninţări, cu uşi trântite în nas şi cu destituirea. Şi asta pentru că puterea a rămas tot la comunişti şi pentru că însăşi societatea postcomunistă a fost foarte permisivă faţă de comunism şi de ororile sale. Cererilor sale legitime, ce vizau judecarea vinovaţilor pe baza unor dovezi şi nu a simplelor acuzaţii, minorităţii anticomuniste i s-a răspuns timp de peste două decenii: „e prea târziu”, „trebuie să iertăm”, „aşa au fost vremurile”, să nu mai „lingem dosare” ş.a.m.d..

Recentul demers jurnalistic le-a adus aminte românilor de faptul că celulele cancerigene se plimbă libere prin organismul social.

Am susţinut şi susţin şi acum faptul că gestul condamnării comunismului ca sistem criminal a fost unul necesar, dar nu şi suficient. Sistemul a fost creat, întreţinut şi aplicat de către indivizi şi, de aceea, indivizii trebuie să răspundă pentru ceea ce au făcut. Timp de peste două decenii nu s-a putut, pentru că pe vechiul cod penal faptele se prescriseseră. Potrivit noului cod, asemenea fapte nu se mai prescriu. Înţelegeţi acum încă una dintre mizele tergiversării adoptării noilor coduri?

Recentul demers jurnalistic le-a adus aminte românilor de faptul că celulele cancerigene se plimbă libere prin organismul social. Chiar aşa îmbătrânite cum sunt, prezenţa lor spune totul despre organismul însuşi, despre sistemul care le protejează şi le asigură un trai liniştit, despre sistemul care cheltuieşte mari resurse pentru conservarea răului. Peste două decenii statul român a aşteptat ca propriii criminali plătiţi, purtători ai însemnelor sale, să dispară natural, lăsând în urmă ucenici destoinici şi familii împlinite cărora li se urează „naştere de prunci buni!”. Ani de zile i-a dat statul răgaz lui Vişinescu să ajungă un bătrânel liniştit, respectat la scara blocului, „un om deosebit”, un ticălos drag celor cu care se însoţeşte care doar la o anumită întrebare să-şi reintre „în funcţie”, să dea cu pumnul şi să şuiere înjurătura preferată a torţionarilor: „’tu-ţi cristoşii mă-ti!”. Un mic semnal şi „candidatul manciurian” devine activ, moşneagul bonom redevine bestia care a fost. Pe nefericirea victimelor şi pe banii noştri.

Niciodată nu e prea târziu pentru a-i judeca pe criminalii oricărui regim. Dovadă este vânarea criminalilor fascişti pentru tragerea lor la răspundere chiar şi după aproape şapte zeci de ani de la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Şi un singur condamnat pentru crimele săvârşite poate răscumpăra moral suferinţele celor torturaţi sau ucişi şi ale urmaşilor lor traumatizaţi. Până atunci, criminalii statului român vor demonstra adunaţi de Dogaru pentru mărirea pensiilor. Şi statul le va asculta cererile şi îi va recompensa cu pensii mari ca pe cei mai credincioşi cetăţeni ai săi şi îi va înmormânta cu onoruri militare în cimitirul eroilor, ca şi pe cei de care timpul ne-a scăpat până acum.

Acestor criminali le urez viaţă lungă, mai lungă decât le poate face statul român procesele pentru a-i scăpa cu moartea naturală de judecată şi condamnare.