România, campioană la miniştri maziliţi. Educaţia şi Sănătatea domină topul demnitarilor demişi. Efecte: abandon şcolar masiv, şomaj, studenţi mai puţini

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În şase domenii esenţiale – Educaţie, Sănătate, Apărare, Afaceri Externe, Afaceri Interne şi Transporturi – România a schimbat, din 1990 până în prezent, circa 150 de miniştri, de trei ori mai mulţi decât Germania, arată o analiză a SNSPA. În medie, un ministru român rezistă în funcţie doar un an. Experţii contactaţi de „Adevărul“ vorbesc despre efecte.

Centrul pentru Promovarea Participării şi Democraţiei (CPD) din cadrul SNSPA a sintetizat date din 9 state (România, Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Spania, Bulgaria, Polonia, Ungaria), despre modul în care s-au schimbat premierii şi miniştrii a şase portofolii esenţiale: Educaţie, Sănătate, Apărare, Afaceri Externe, Afaceri Interne, Transporturi. Schimbările ministeriale foarte dese din România (prin remanieri sau diverse forme de crize politice) indică un simptom mai larg, care a ajuns să fie o caracteristică a guvernelor româneşti – prin comparaţie atât cu state occidentale cu democraţii consolidate (Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Spania), dar şi cu state din Europa de Est, cu democraţii tinere, aparent similare cu România (Bulgaria, Polonia, Ungaria), arată CPD.

Top cinci concluzii

1. România are gradul cel mai mare de instabilitate ministerială, urmată la mare distanţă de Polonia şi Italia. În toate cele şase domenii analizate, România a schimbat din 1990 până în prezent circa 150 de miniştri, de trei ori mai mulţi decât Germania.

2.Există domenii în care instabilitatea ministerială s-a accentuat în ultima perioadă (2010-2017). În ultima decadă, Educaţia a cunoscut o creştere importantă a instabilităţii, la nivelul conducerii ministerului de resort, comparativ cu decadele anterioare (1990-1999; 2000-2009).

3.Comparativ cu alte state, la un număr similar de premieri, România a schimbat mult mai des miniştrii. Dar chiar si la numărul total de premieri, există instabilitate în România, câtă vreme doar 3 dintre aceştia au avut un mandat întreg din totalul de 14.

4. Cea mai mare instabilitate ministerială se înregistrează la Sănătate şi la Transporturi, unde s-au succedat 25 de miniştri în 27 de ani. Urmează Educaţia şi Afacerile Interne, fiecare cu câte 24 de miniştri. Aşadar, de exemplu, la Transporturi şi Educaţie avem recorduri negative, cu medii de 0,6 şi respectiv 0,7 ani de mandat în perioada 2010-2017 – ceea ce este extrem de puţin pentru desfăşurarea unei activităţi normale. La Educaţie, dinamica în timp este chiar abruptă în anii 1990, un ministru avea la dispoziţie aproape doi ani pentru a implementa programul de guvernare, iar în prezent are la dispoziţie puţin peste jumătate de an.

5. Rezistenţa („speranţa de viaţă”) în mandat a unui ministru, în România, este în medie de circa un an. Aceasta este cea mai scurtă durată a unui mandat pentru un ministru, raportat la celelalte ţări analizate. Spre comparaţie, în Germania, un ministru rezistă aproximativ trei ani în funcţie

Nicolae Văcăroiu, Adrian Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu sunt cei trei premieri care şi-au dus mandatele până la capăt
captura

Efecte în Educaţie: abandon şcolar masiv, şomaj, înjumătăţirea numărului de studenţi

24 de minştri în 27 de ani şi peste 150 de amendamente aduse în doar 6 ani la Legea Educaţiei Naţionale (intrată în vigoare în 2011). Aşa poate fi descris portofoliul „cenuşăresei“ guvernaţilor, adică cel al Educaţiei, care a provocat haos pentru toţi actorii din sistemul de învăţământ, după cum afirmă specialiştii în Educaţie. Dacă în anii ‘90, un ministru avea la dispoziţie aproape doi ani pentru a implementa programul de guvernare, în prezent are la dispoziţie puţin peste jumătate de an, un interval ce nu suficient nici măcar pentru a înţelege mecanismul legislativ, darămite pentru a implementa măsuri eficiente, susţin experţii în Educaţie.

Miniştrii pe bandă rulantă nu reprezintă singurul factor care a debusolat învăţământul, după cum recunoşte chiar ministrul Educaţiei în funcţie, Liviu Pop. Acesta a făcut referire la faptul că Legea Educaţiei Naţionale, din momentul adoptării (2011), a suferit aproximativ 150 de modificări. „Au fost articole care din capul locului nu puteau fi aplicate sau care se contraziceau între ele sau cu altele, făcându-le inaplicabile. În al doilea rând, au fost anumite elemente suplimentare în lege pe care fiecare ministru a vrut să le aducă în concordanţă cu angajamentele din programul de guvernare“, a declarat pentru „Adevărul“, Liviu Pop, ministrul Educaţiei. O critică ceva mai dură aduce Ştefan Vlaston, preşedintele asociaţiei „EDU CER“ , care exemplifică consecinţele rezultate în urma instabilităţii ministeriale şi a multiplelor amendamente introduse în legea Educaţiei. „Au zăpăcit legea asta. Au schimonosit-o complet. Legiuitorii nu au ţinut cont de faptul că orice articol produce anumite efecte la nivelul sistemului. S-a ales praful de tot din cauza inconştienţei lor. Fiecare ministru a venit cu propriile reforme pentru a arăta că ei, chipurile, sunt preocupaţi de educaţie şi iată efectele: abandon şcolar masiv, lipsa de viziune pentru a pregăti elevii să se integreze pe piaţa muncii, înjumătăţirea numărului de studenţi, slabele rezultate de la testele PISA şi lista poate continua“,  a explicat Ştefan Vlaston.

Expert în Sănătate: „Creşterea fondurilor fără o reformă structurală nu e eficace“

image

20.000 de medici au plecat din sistemul medical din România în ultimii 9 ani

În ultimii 27 de ani, nu mai puţin de 25 de ministri s-au succedat la Sănătate, motiv pentru care este considerat de experţi unul dintre cele mai vulnerabile domenii. Concret, instabilitatea înregistrată la vârful Sănătăţii este şi motivul pentru care reforma sistemului nu a fost posibilă, fiecare încercare a unui ministru de a aduce modificări unor acte normative fiind anulată de următorul. „Un sistem de sănătate are nevoie de resurse suficiente pentru a funcţiona corespunzător. Nu le poţi cere medicilor şi asistenţilor medicali, cu zeci de ani petrecuţi în şcoală, să producă medicină de calitate cu salarii de mizerie. Ei trebuie să fie susţinuţi de sisteme administrative performante, de sisteme IT care să le uşureze munca şi care să comunice între ele, şi de un sistem de finanţare transparent, centrat pe pacient. Asta nu înseamnă, însă, că infuzia de fonduri în sistem ar duce automat la performanţă ridicată. Banii sunt necesari, dar nu suficienţi”, a explicat, pentru „Adevărul”, Nicolae Done, specialist în sănătate publică la Johns Hopkins School of Public Health din SUA.

Potrivit acestuia, într-un sistem deficitar, banii „se scurg” de multe ori prin multe canale dubioase, prin ineficienţă, corupţie şi incompetenţă. „Creşterea banilor fără o reformă structurală nu e de obicei eficace, pentru că sistemul pur si simplu absoarbe fondurile crescute fără o schimbare în bine”, a completat specialistul.

Politică



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite