România solicită forţă navală NATO în Marea Neagră: uriaşele mize geopolitice şi de securitate

Negocierile din acest moment au plecat, într-adevăr, de la sugestia formulată iniţial de preşedintele Klaus Iohannis susţinută mai apoi de mai multe ţări din zona Mării Negre, dar şi din spaţiul euroatlantic. Sugestie care s-a transformat relativ rapid în temă de discuţie extrem de serioasă, urmând să fie introdusă pe lista marilor iniţiative care vor figura pe agenda Summit-ului NATO din luna iulie de la Varşovia.

Că lucrurile sunt acum foarte serioase a confirmat-o şi Alexander Vershbow, Secretar General adjunct al NATO. Pe 22 aprilie, la Sofia, el s-a referit în mod specific la faptul că Turcia, Bulgaria şi România ar putea să extindă prezenţa militară a Alianţei în Marea Neagră, ca parte a unei strategii mai ample de contracarare a Rusiei.

„În acest moment, între aliaţii de la Marea Neagră se poartă o serie de discuţii extrem de importante... privind modul în care să fie mai strâns integrate forţele lor navale şi operaţiunile militare.”

După cum se ştie, există deja nave aliate care efectuează operaţiuni de patrulare în Marea Neagră, dar ceea ce este cu totul nou în afirmaţiile Secretarului General adjunct al NATO este că, până la momentul reuniunii la vârf de la Varşovia, aliaţii ar putea deja să aibă „o prezenţă întărită în zonă... trebuie să luăm în considerare o prezenţă mai importantă a NATO în regiune, cu o atenţie deosebită acordată capacităţilor noastre navale”.

Aceasta, evident, în paralel cu planurile deja anunţate de a trimite trupe prin rotaţie în zona Balticii şi Poloniei.

Este o încercare de a construi un răspuns coerent şi, mai ales, convingător pentru a fi disuasiv prin desfăşurarea de capabilităţi aeriene, maritime şi terestre la ameninţarea reală şi imediată reprezentată de recentele poziţionări ruseşti de rachete sol-aer şi sol-mare sau/şi mare-sol, mare-aer în zonele Kaliningrad, Crimeea, în Belarus şi pe flancul estic al Ucrainei, în regiunile auto-proclamate independente.

Surse de la Bruxelles mi-au confirmat că în discuţiile din acest moment ar fi deja vorba despre componenţa viitoarei forţe navale aliate: nave de război aparţinând Germaniei, Italiei, Turciei, SUA, Bulgariei şi României, Ucrainei şi Georgiei.

Trebuie reamintit că, la începutul lui 2001 şi la iniţiativa Turciei, a fost creată BLACKSEAFOR (Forţa Navală din Marea Neagră), compusă din unităţi ale marinei militare din Turcia, Bulgaria, România, Ucraina, Rusia şi Georgia. Rusia se retrage din acest format imediat după incidentul aviatic în care un avion de vânătoare rus a fost doborât de aviaţia turcă. Nu era vorba despre o forţă militară permanentă, ci una care se putea asambla la nevoie, activităţile sale iniţiale fiind legate de operaţiuni de cercetare şi salvare, protecţia mediului şi deminare, nu a avut niciodată un stat major permanent, ci doar o conducere asigurată pe bază de rotaţie şi, de regulă, se reunea de două ori pe an în cadrul unor exerciţii. În cazul activităţilor neprogramate, ele puteau avea loc dacă era îndeplinită condiţia prezenţei a cel puţin 4 nave, deciziile fiind luate prin consens.

Evident, în actualul context, echilibrul de acest gen este rupt, formula consensuală BLACKSEAFOR este obsoletă, iar Marea Neagră a devenit, brusc, una dintre mizele majore ale planificărilor militare atât din partea NATO, cât şi a Rusiei. Cu revenirea în centrul tuturor discuţiilor şi proiecţiilor de tip „war game" a dilemei enorme pe care o constituie prevederile Convenţiei de la Montreux (semnată pe 20 iulie 1936). Dacă se respectă termenii Convenţiei, atunci, în spaţiul Mării Negre, toate deciziile strategice depind de Turcia, ţara-cheie - confrom tratatului respectiv - care deţine controlul legal şi absolut asupra Strâmtorilor. Determinând astfel constituirea, schimbarea sau reconstrucţia unui echilibru nou de forţe care, teoretic, poate schimba soarta oricărui conflict.

Scopul Convenţiei de la Montreux a fost să reglementeze regimul circulaţiei navelor comerciale şi de război prin „Strâmtorile turce”, adică Dardanelele, Marea Marmara şi Bosforul.

Iată articolele care dau Turciei puterea absolută de control:

Art. 20 - În caz de război... trecerea (prin Strâmtori n.n.) navelor de război va rămâne în întregime la discreţia Guvernului Turciei.

Art. 21. - În cazul în care Turcia se consideră a fi direct ameninţată cu primejdia unui război iminent, va avea dreptul să aplice prevederile Art. 20 din prezenta Convenţie. Navele care au trecut prin Strâmtori înainte de momentul în care Turcia a decis să-şi exercite puterile conferite de paragraful precedent şi care, astfel, se găsesc separate de bazele lor, se pot întoartce imediat. Cu toate acestea, se înţelege faptul că Turcia poate interzice acest drept navelor de război aparţinând Statului a cărui atitudine a provocat aplicarea acestui articol. Dacă Guvernul Turciei va folosi puterile conferite de către primul paragraf din acest Articol, trebuie să fie adresată o notificare în acest sens către Părţile Semnatare şi către Secretarul General al Ligii Naţiunilor. În cazul în care Consiliul Ligii Naţiunilor decide cu o majoritate de două treimi că măsurile luate de Turcia nu sunt justificate şi că aceasta va fi şi opinia Înaltelor Părţi Semnatare ale Convenţiei, atunci Guvernul turc îşi ia angajamentul să întrerupă măsurile respective precum şi oricare altele luate prin aplicarea art. 6 din prezenta Convenţie.

În plus:

Ţările riverane Mării Negre:

- nu pot trece prin Strâmtori nave militare concepute doar pentru transport de avioane

- pot trece submarine doar dacă se întorc la baza lor din Marea Negră pentru prima dată după ce au fost construite sau cumpărate sau dacă de întorc de la reparaţii efectuate la docuri situate în afara Mării Negre

- pot trece cu nave de război prin Strâmtori după ce au notificat în prealabil autorităţile turce pe canalele diplomatice cu 8 zile înainte de momentul deplasării prin Strâmtori

Ţările non-riverane Mării Negre:

- nu pot trece prin Strămtori cu nave militare construite în scopul transportului de avioane

- nu pot trece cu submarine

- pot trece cu nave mililitare, dar capacitatea lor agregată nu trebuie să depăşească 40.000 t.

- nu pot menţine nave militare în zonă mai mult de 21 de zile

- nu pot avea, în acelaşi timp, mai mult de 9 nave militare în Marea Negră

- nu pot să treacă cu nave militare prin Strămtori fără să notifice în prealabil autorităţile turce cu 15 zile înainte.

Care va fi soluţia? O „forţă navală în rotaţie permanentă” respectând principiul celor 21 de zile? Sau/şi întărirea considerabilă a foţelor navale de care dispun ţările riverane, având în acelaşi timp baze aeriene de sprijin pe teritoriul acestora, cu avioane de vânătoare, dar şi de luptă anti-submarin şi avioane de recunoaştere de tip AWACS pentru a asigura coordonarea operaţiunilor dar şi baterii de coastă de mare putere?

Cert este, cum arăta George Friedman, că, în toată această ecuaţie, un rol strategic esenţial revine României:

„Convenţia de la Montreux interzice tranzitarea fără restricţii a forţelor navale în Marea Neagră prin strâmtoarea Bosfor controlată de Turcia. Cu toate acestea, România, ca ţară riverană la Marea Neagră, nu este supusă la niciun fel de restricţie, chiar dacă forţele sale navale sunt reprezentate de două fregate îmbătrânite, susţinute de un grup de corvete. România poate servi drept bază pentru avioane implicate în operaţiuni în regiune, în special în Ucraina. În afară de asta, susţinerea acordată de România în domeniul creării de forţe navale importante în Marea Neagră, spre exemplu cu nave amfibii, va oferi o forţă de disuasiune împotriva Rusie, schimbând astefl situaţia din Mrea Neagră, motivând astfel Turcia să coopereze cu Români şi, deci, cu SUA”.

În principiu, acesta este şi raţionamentul de acum care stă la baza proiectului construcţiei flotei NATO din Marea Neagră. Să vedem care va fi decizia finală la Summit-ul de la Varşovia şi, mai ales, cum vor fi concepute şi unde vor fi amplasate unităţile de sprijin, baze navale, dar şi pentru trupe terestre şi bazele aeriene atât de necesare, cu toată logistica lor aferentă, inclusiv cele destinate contracarării războiului cibernetic.