Ministerul Finanţelor a pus miercuri în dezbatere publică un proiect de ordonanţă de urgenţă prin care se stabileşte că, în anul 2018, ANAF va putea constitui un fond de premiere de 15% din sumele recuperate suplimentar de inspectori, din penalizări, confiscări etc. Banii vor fi folosiţi pentru stimularea salarială a angajaţilor Fiscului.

Dacă această decizie ar fi una singulară, izolată, încă ar fi acceptabil – deşi nu e, căci în haosul fiscal deja instalat, exact asta mai lipsea. Dar decizia trebuie pusă însă într-un context mai larg, al modului în care coaliţia PSD-ALDE-UDMR înţelege să administreze ţara.

Anul acesta a început cu un cadou pentru cei care pot fura bani publici. Prin două ordonanţe de urgenţă date în ianuarie, nr. 6 şi nr. 9, s-au introdus o sumedenie de derogări de la disciplina fiscal-bugetară pentru cei care administrează bugete publice, astfel încât aceştia pot cheltui banii aproape discreţionar, fără să rişte sancţiuni.

A urmat apoi ordonanţa de urgenţă nr. 13, care de asemenea s-a vrut un act de bunăvoinţă faţă de cei care gestionează bani publici - că doar abuzul în serviciu ca infracţiune nu are alţi destinatari. Ordonanţa a eşuat atunci, dar eşecul s-a dovedit doar vremelnic.

Adăugăm la acestea şi ce s-a mai întâmplat peste an. La şefia Curţii de Conturi a fost instalat politic un scutier credincios al lui Liviu Dragnea, astfel încât surprizele neplăcute dinspre această instituţie să fie pe cât posibil eliminate. Iar companiile de stat au fost aproape în totalitate „derogate” de la principiile guvernanţei corporative – ceea ce în limbaj comun se traduce astfel: politizarea managementului şi o paletă largă de posibilităţi de furt de resursă publică.

Legile Justiţiei, deja adoptate, au o tendinţă limpede de intimidare a magistraţilor, cu precădere a procurorilor, iar în Parlament se joacă revanşa meciului din iarnă: se pritocesc nişte iniţiative legislative de modificare a legislaţiei penale faţă de care ordonanţa 13 părea o binecuvântare.

Se poate observa că toate aceste decizii, luate de-a lungul primului an de guvernare, merg în acelaşi sens: dezincriminarea totală sau parţială a faptelor pe care le pot comite cei care administrează resurse publice sau autoritate publică, însoţită de limitarea drastică a instrumentelor prin care aceştia pot fi prinşi. Furtul – de fapt un anume tip de furt – devine astfel fie legal, fie imposibil de dovedit.

Problema este că atunci când îţi propui să furi cu legea în mână, după aranjarea convenabilă a legislaţiei, mai trebuie îndeplinită o condiţie: să ai şi ce fura. Şi astfel intrăm în al doilea an de guvernare. Semne bune anul are.

Odată cu trecerea contribuţiilor de la angajator la angajat, s-au instituit prin lege pedepse cu închisoarea de până la 7 ani pentru cei care nu virează la timp banii cuveniţi bugetelor publice. Sau, cum comenta cineva mai hâtru: faci puşcărie pentru taxele din care ei pot fura fără să fie pedepsiţi.

Şi acum - cea mai recentă, căci nu avem motive să credem că e şi ultima - ideea celor de la Finanţe: „stimularea” inspectorilor Fiscului să interpreteze legea în aşa fel încât să-şi umfle şi ei, başca, buzunarele. E lesne de închipuit că, la ţopăiala fiscală în care deja trăim de un an de zile, se va adăuga şi ţopăiala portăreilor peste capetele noastre.

Avem aici, de fapt, adevăratul program de guvernare, cel nerostit public niciodată, dar dovedibil prin fapte: „Da, am câştigat alegerile, vrem să furăm, nu vrem să fim pedepsiţi, vă ia dracu’ pe toţi dacă nu cotizaţi cât vrem noi!”.