Politicienii, trecutul şi limba română

Despre patriotism s-au scris şi se pot scrie încă multe pagini. Sensul cuvîntului pare să fie, pentru tot omul, mai mult sau mai puţin subînţeles: iubire de ţară, ataşament pentru trecutul ei, pentru cultura ei, pentru suveranitatea ei. Cine ar îndrăzni să proclame, sus şi tare, că nu e patriot?

Articol preluat din Dilema veche

Nici chiar bombănitorii – de la cetăţeanul de rînd, care oftează, din cînd în cînd, „ca la noi la nimenea“, pînă la Cioran – nu sînt încadrabili la „nepatrioţi“ sau, Doamne fereşte, la „antiromâni“. De regulă, sînt doar exponenţii unui patriotism amărît, conştient de nevredniciile ţării şi nerăbdător să le vadă corectate.

Nu vreau să fac, acum, teorie. Constat însă că mulţi dintre politicienii noştri – adesea cei mai vizibili dintre ei – sînt cu totul descoperiţi cînd e vorba de două componente esenţiale ale ataşamentului faţă de patrie: trecutul în genere şi limba naţională.

Politicianul autohton are, în multe privinţe, o situare deficitară în raport cu timpul. Stă prost şi cu trecutul, şi cu viitorul, înşurubat cum este în urgenţele clipei şi în bunăstarea publică şi privată pe care i-o poate oferi cotidianul imediat. Politicianul nostru e un funcţionar al lui „acum“. Acumulează, consumă, „trăieşte“ momentul. „Trecutul“ e perceput fie ca un episod al biografiei proprii (care, la o adică, trebuie mai degrabă ascuns sau falsificat), fie ca armament de campanie, asezonat cu epitete cîştigătoare: strămoşesc, glorios, eroic, bogat în jertfe şi cam ghinionist. Dincolo de aceste utilizări „strategice“, trecutul ţării nu face parte din cultura curentă a aleşilor noştri. Nu ştiu decît lozinci, vagi referinţe de manual, cîte un vers vitejesc sau cîte un cîntecel „de suflet“. În rest, vorbe goale şi piepturi umflate. Şubred în raporturile sale cu tradiţia, omul politic al zilelor noastre nu stă bine nici cu viitorul. Dacă trecutul e o schemă inconsistentă sau o fiţă retorică, viitorul e „neantul“ de după… Avem de rezolvat rapid şi rentabil problemele de azi. Nu pierdem vremea cu reverii futuriste, cu proiecte pe termen lung, cu efortul de a pregăti, grijuliu, viaţa generaţiilor care vin în urma noastră. E treaba lor! De altfel, pe ăştia mai tineri nici nu-i prea înţelegem! Iar dacă e să-i ajutăm, e mai la îndemînă, mai cu seamă dacă ne sînt rude, să le oferim, acum, o sinecură: pe la cabinetul propriu, pe la vreo instituţie subordonată, pe la întreprinderea vreunui amic. Atît! N-o să asumăm noi problemele guvernelor viitoare. Să se descurce! Noi avem doar ţelul unei bune instalări în prezent (şi, even­tual, flatarea şi manipularea alegătorilor în vederea unei reînnoiri a mandatului căpătat de la ei). Trebuie să trăim „ancoraţi“ în realitate, adică în „meandrele“ concretului, ale „actualităţii“ hoaţe, înţeleasă ca apogeu (lucrativ) al carierei personale. Rezum: politicianul contemporan al patriei noastre nu are intuiţia şi informaţia necesare cu privire la trecut şi nici o preocupare autentică pentru viitor. E confiscat de prezent. Iar prezentul, fără retrospecţia corectă şi vie a trecutului şi fără stimulentul fertil al viitorului, e o simplă fantasmă, un „aranjament“ şmecher, o tranzitorie fentă de ocazie…

Trec la folosirea „patriotică“ a limbii. Că se vorbeşte prost, incorect, inexpresiv, sărăcăcios limba naţională e evident. Că a fi patriot nesocotind temelia lingvistică a culturii naţionale e a fi un ipocrit cu pretenţii este, iarăşi, evident. Dar, dincolo de corectitudine, e nevoie şi de stil, adică, la un prim nivel, de cuviinţa folosirii unui instrument de comunicare generos şi nobil. Or, mari vedete ale vieţii noastre publice, nu numai politicieni, ci şi gazetari, din păcate, vorbesc româneşte valorificînd strict resursele de maidan ale idiomului naţional. Se ceartă la televizor ca la uşa cortului (cînd nu se iau pur şi simplu la bătaie), vorbesc bolovănos, ca nişte tejghetari de mahala, se dau în spectacol ca la bodegă, după cîteva ţuici prost digerate. Nu mă sfiesc să dau, cu titlu de ilustrare, cîteva nume, de altfel celebre. O figură impozantă e dl Eugen Nicolicea. „Faci foarte bine pe prostul!“ – spune dînsul unui interlocutor (tutuiala e de rigoare…). „Cine se uită la hămăiala ta?“ Studioul de televiziune devine rapid cîrciumă. Greu de egalat e şi nervosul Codrin Ştefănescu. Unui coleg de platou îi atrage atenţia că vorbeşte „ca o rîşniţă“ şi „e şi peltic“. Nici măcar energica doamnă Grecu nu face faţă mitocăniei dezlănţuite, încîntate de sine, a „bufonului“ Ştefănescu (Ponta dixit). E şi normal: dl Ştefănescu a avut un mare maestru (Vadim Tudor), care îl portretiza pe proaspătul său adept Codrin drept „microcefal“, „maimuţoi“, „handicapat“. „Ieşiri“ memorabile, în aceeaşi cheie, găsim şi la senatorul Bacalbaşa şi la multe alte vedete ale spaţiului nostru public, care practică patriotismul ca batjocorire a limbii române şi a unei minimale bune cuviinţe. (Deunăzi, fostul şef al SPP-ului, Dumitru Iliescu, găsea că e cazul să-l facă „porc“ pe ambasadorul Statelor Unite.) Nici printre „analişti“ nu lipsesc caftan­giii. La Antena 3, ca şi la B1 sau la România TV, te trezeşti frecvent asaltat de bădărănie crasă. De altfel, cei cu gură rea sînt invitaţi des la dezbateri televizate, nu pentru competenţa şi buna lor creştere, ci tocmai pentru „haioasele“ lor năzbîtii lingvistice şi comportamentale. Se gîndeşte cineva la efectul pedagogic al acestor derapaje? Elevii noştri vor înţelege că cine nu vorbeşte ca prin Obor nu are calificarea necesară pentru a ajunge „la vîrf“. Că succesul mediatic e o chestie de volubilitate noroioasă, că a-ţi iubi limba maternă e a o folosi ca pe o bîtă noduroasă, tocmai bună pentru exterminarea adversarilor. Totul pe fundalul înălţător al unui patriotism de telenovelă: iubim România, dar îi ignorăm trecutul, îi neglijăm viitorul şi îi stricăm limba şi moravurile.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.