O lume nouă. Revolta de pe Bounty

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Certitudinea că el ştie ce e de făcut  atunci când noi privim paralizaţi realitatea, curajul lui, din care lipsa noastră de curaj îşi alină suferinţa, îndrăzneala lui, toate au dus la o situaţie paradoxală: Actorul principal din tragicomedia eşecului dreptei din decembrie, e considerat singurul ei salvator. Dreapta şi-a delegat voinţa şi inteligenţa politică lui Băsescu iar când Băsescu nu are ce face, ne acuzăm între noi şi ne plângem de blocaj.

 

Secta adoratorilor şi nevoia de luciditate

Sunt un admirator necondiţionat: Băsescu e pentru mine cel mai important om de stat român de după 1989. Întrebarea e, poţi admira pe cineva şi să nu fii de acord cu el?  Doar fanaticii susţin că asta e apostazie. Poţi recunoaşte meritele imense ale unui om de stat în timp ce vorbeşti despre erorile lui monumentale? Doar sectanţii numesc asta trădare. Din nefericire, secta adoratorilor există şi face imposibilă o discuţie serioasă în spaţiul public despre erorile lui Băsescu. Pe de o parte jegul şi minciuna revărsate de televiziunile stângii. Pe de alta, laudele incontinente şi exerciţiile de admiraţie halucinogene ale adoratorilor.

Poate că cel mai serios semn de imaturitate a electoratului dreptei, de slăbiciune şi de neîncredere în forţele proprii, e tocmai agresivitatea adoratorilor lui Băsescu. Cu cât îndoielile interioare sunt mai mari, cu cât eşecurile se dovedesc  mai supărătoare, cu atât mai vehement discursul. Fanaticul sectar e într-o permanentă inchiziţie şi vede eretici peste tot: e mai uşor să te lupţi cu "trădătorii" decât cu propriile îndoieli. În lipsa certitudinilor interioare, duşmanul exterior e justificarea cea mai bună, e dovada irefutabilă că fanaticul luptă pentru cauza corectă. Duşmanul inventat a fost întotdeauna o sursă inepuizabilă de certitudini "doctrinare". 

Rezultatul e dezastruos:  se împart pumni, se urlă invective, se vânează vinovaţi. În timp ce nimeni nu are nici cea mai mică idee cum să ieşim din fundătura politică în care am intrat.  Principii declamă toată lumea. Ce anume ar fi de făcut concret, de mâine, nu prea ştie nimeni.

Am ajuns să depindem atât de mult de Băsescu, de soluţiile lui surprinzătoare, încât ne ferim ca de un mare pericol să-i punem la îndoială opţiunile şi decizile. Azi, multă lume spune că dreapta e paralizată şi blocată. Cred că blocajul principal vine din "frica" de a discuta despre rolul lui Băsescu în drumul de 8 ani care s-a sfârşit într-o fundătură. Un lucru e limpede: dacă am intrat pe un drum închis şi vrei să ieşi de acolo, mai întâi trebuie să dăm înapoi. Nu să ne uităm zăpăciţi la fundătură, zâmbind politicos, nu cumva să se supere şoferul şi să ne lase acolo.

Trebuie să recunoaştem că nu e nevoie să fii Adriana Săftoiu şi să te lepezi de Băsescu, demonizându-l, pentru a-l critica. Nu trebuie să devii Gâdea şi să-l tăvăleşti în noroi înainte de a-i  analiza deciziile. Sau CTP, măcinându-ţi dinţii în timp ce scrâşneşti metafore devastatoare. Din contra, raţionamentul corect e altul: din moment ce Băsescu e liderul incontestabil al dreptei politice din ultimii 8 ani, e firesc ca responsabilitatea lui pentru eşecul dreptei politice din 9 decembrie să existe. Liderii au întotdeauna o răspundere importantă atât în triumf cât şi în eşec. Aşadar a discuta despre asta e un act de sănătate politică, nu de dizidenţă.

Încă un lucru mai trebuie lămurit înainte: diferenţa între vină şi responsabilitate. Dacă trei oameni rătăciţi ajung la o răscruce de drumuri şi nici unul nu vrea să-şi asume decizia de a spune pe ce drum să o ia, există doar două soluţii: dacă vor să se despartă, fiecare o ia pe drumul lui. Dacă vor să rămână împreună, acceptă decizia unuia dintre ei. Dacă drumul ales e greşit, cel care a făcut alegerea e responsabil pentru asta. Atunci când a decis şi-a asumat implicit responsabilitatea. Dar nu e vinovat de suferinţele nimănui, cele rezultate din alegerea care s-a dovedit greşită. Ceilalţi au fost de acord şi l-au urmat de bună voie. E greşit să spui că el e vinovat pentru că toată lumea s-a rătăcit. Şi e la fel de greşit să spui că nimeni nu e responsabil pentru asta.  Vinovăţia există doar atunci când reguli clare sunt încălcate. Responsabilitatea însoţeşte orice decizie. Vinovatul plăteşte. Cel responsabil îşi asumă.

Aşadar textul de faţă nu e un rechizitoriu ci un bilanţ politic, o încercare de a trage o linie fără a idealiza personajul Băsescu, de a înţelege rolul lui în blocajul actual şi de a a extrage din asta răspunsul la întrebarea care bântuie dreapta acum: ce e de făcut? 

Pentru a înţelege resorturile deciziilor lui Băsescu e neapărat să înţelegem mai întâi omul. Ce înseamnă pentru omul Băsescu decizia politică? 

Revolta de pe Bounty

Până la momentul la care Băsescu a preluat puterea în PD înlăturându-l pe Roman, el s-a comportat ca un subordonat ireproşabil. De aceea atacul fulgerător în urma căruia Petre Roman  e debarcat cu delicateţe ironică("Petrică, eşti cel mai bun!"), a lăsat multă lume perplexă. Acela e şi momentul în care adversarii lui Băsescu (mulţi ajunşi rapid din PD la PDSR) încep să vorbească despre el ca despre un om fără scrupule, răzbunător şi obsedat de sine. Dar, dacă astfel de tare de caracter ar fi reale, Băsescu nu putea ajunge omul politic de azi. Aşadar eu cred că nu de scrupule, răzbunare şi egoism e vorba ci de altceva.

Băsescu a crescut şi a fost educat într-un sistem cvasi-militar, cel al marinei civile, unul din puţinele care înainte de 1989 rămăsese cu propriul cod al valorilor şi onoarei. Băsescu s-a format şi a avut o carieră profesională de succes într-un mediu în care există doar comandant şi subordonaţi, nu egali. Dacă nu sunt eu comandantul, atunci execut ordinele fără discuţii  Dacă vreau să debarc comandantul, asta e revoltă şi ar fi bine să mă asigur că reuşeşte, altfel pedeapsa va fi extrem de dură. Ca nicăieri în lume în vremuri de pace, revolta pe vapor a fost pedepsită multă vreme cu moartea. 

Înainte de a intra în politică Băsescu era unul din cei mai buni comandanţi civili ai flotei române. Era de aşteptat să vadă politica prin lentila sistemului de valori în care s-a format. Iar în acest sistem de valori, ordinul se execută, nu se discută iar revolta se pedepseşte cu duritate extremă.

Cheia e asta: din momentul în care Băsescu a preluat şefia PD-ului, şi-a construit un echipaj, nu o echipă. Un echipaj care să execute, nu e o echipă de egali. Acelaşi lucru e valabil şi din momentul în care a ajuns preşedinte şi explică relaţia agitată cu mulţi din foştii lui consilieri. Toată cariera lui politică de după 1996 e marcată de ideea profundă că un comandant dă socoteală doar în faţa lui Dumnezeu iar cel care nu se supune e un revoltat care trebuie pedepsit exemplar. Dar dacă în asta e deseori dreptatea, curajul şi determinarea căpitanului Bligh de pe Bounty, care scapă din situaţii imposibile, e, în acelaşi timp, şi încăpăţânarea neagră a căpitanului Ahab din Moby Dick. Cel care, obsedat de victorie, se pierde pe sine.

Secundul Tăriceanu

Defecţiunea majoră, evenimentul care a determinat fundamental situaţia de azi, e ruptura prematură de liberali, decisă în 2006 şi formalizată în primăvara lui 2007. Destrămarea alianţei DA nu avea logică politică. E adevărat, Tăriceanu a funcţionat lamentabil când s-a răzgândit pe tema alegerilor anticipate şi cu totul greşit când i-a trimis celebrul bileţel lui Băsescu. Un lucru e cert: PNL-ul de la acea dată nu era un partid de stânga, cum a ajuns azi. Nici nu era plin de lideri găunoşi, populişti şi arivişti, cum e azi. Ruptura din 2006 a jucat, de fapt, în favoarea stângii, făcând posibilă ascensiunea unui individ ca Crin Antonescu şi distrugerea de facto a PNL-ului.

Atunci s-a văzut limpede în reacţiile lui Băsescu sindromul căpitanului: Tăriceanu devenise un revoltat care trebuia pedepsit exemplar. Şi nu orice revoltat ci chiar secundul. E, retrospectiv, uluitor câtă energie a putut cheltui Băsescu pentru a face din Tăriceanu şi din liberalii care-l susţineau un exemplu. E aproape de neînţeles cum primul lui mandat  a fost determinat aproape integral de lupta politică cu PNL - prima suspendare din 2007 e rezultatul direct al acestui război.

Moral şi etic, Băsescu avea dreptate - atât răzgândirea în problema anticipatelor (la presiunea oligarhilor din zona lui de influenţă) cât şi intervenţia pentru Patriciu arată că Tăriceanu are serioase probleme de caracter şi integritate. Nu încape nici un dubiu despre adevăratele motivaţii oneroase ale multora din susţinătorii lui Tăriceanu. Nu e nici o îndoială că grupul de interese din jurul lui Tăriceanu nu era prea entuziast în ce priveşte reforma justiţiei pe care o dorea Băsescu. Nu e nici o discuţie despre faptul că suspendarea a fost, în esenţă un act antidemocratic.

Politic vorbind însă, războiul frontal cu Tăriceanu şi cu PNL-ul s-a dovedit o eroare monumentală. Dar sursa ei nu stă în egoismul şi dorinţa de răzbunare a lui Băsescu, aşa cum cred adversarii lui şi cum, credea, fără îndoială, însuşi Tăriceanu. Motivaţia lui Băsescu era nobilă: vaporul trebuie să-şi păstreze direcţia, revolta trebuie înăbuşită. Rezultatul, însă, a fost altul decât cel dorit. Să rememorăm rapid faptele:

2005: în iulie Tăriceanu revine asupra deciziei de a demisiona şi, implicit, anulează planul alegerilor anticipate, cel prin care Băsescu urmărea ca alianţa DA să dobândească o majoritate confortabilă pentru a trece legile reformei şi a evita blocajul parlamentar. Secundul s-a revoltat. Începe un război surd de uzură între Băsescu şi Tăriceanu.

2006: în aprilie Băsescu declară că regretă că l-a numit premier pe Tăriceanu iar în decembrie, tabăra liberalilor care dorea o bună colaborare cu Băsescu se rupe din PNL şi formează PLD.

2007: în ianuarie e declanşat scandalul bileţelui abil folosit de PSD pentru a declanşa prima suspendare. În aprilie PD e scos de la guvernare. În mai Băsescu revine, întărit, la Cotroceni. Urmează un an şi jumătate de coabitare cu un prim ministru ostil, decis să arunce cu bani în funcţionărime şi în teritoriu pentru a securiza o poziţie cât mai bună la parlamentarele din 2008. În decembrie PLD fuzionează cu PD şi se înfiinţează PDL. 

2008: PNL obţine un rezultat excelent, 19%, la alegerile parlamentare iar PDL devine cel mai important partid din România.

2009: în martie, Tăriceanu pierde şefia partidului, în primul rând pentru că nu a reuşit să rămână la guvernare. Crin Antonescu, cel care avea să destructureze PNL-ul şi să-l livreze stângii, devine preşedinte. Alianţa PDL-PSD, una care avea să cântărească serios în prăbuşirea de imagine a PDL, negociată de Băsescu după parlamentare, a avut în primul rând rolul de a-i scoate pe liberali de la guvernare şi a-i da lovitura finală lui Tăriceanu.

Privind de la distanţă, devine limpede că toate deciziile politice majore care au influenţat dreapta în primul mandat al lui Băsescu i-au aparţinut şi au fost, în cea mai mare parte, rezultatul direct al conflictului cu Tăriceanu. 

Al doilea mandat

După 3 ani de război, Tăriceanu e în sfârşit înfrânt. Costul vitoriei e însă mare pentru dreapta: PNL e împins în braţele stângii iar singurul mod în care PDL poate continua să guverneze e în alianţă cu o aripă dubioasă desprinsă din PSD - UNPR-ul lui Oprea.

La sfârşitul anului, Băsescu câştigă la limită un al doilea mandat datorită, în principal, erorilor uriaşe făcute de tabăra adversarilor. După câteva săptămâni în care Băsescu pare să schimbe strategia, urmează însă alţi 3 ani în care sindromul căpitanului de vas va fi mai vizibil ca niciodată. Practic, toate deciziile majore ale dreptei au fost influenţate şi uneori impuse de Băsescu, mai ales prin fuziunea forţată cu PLD-ul, sprijinirea agresivă a lui Boc în fruntea PDL în 2011, propulsarea lui MRU mai sus decât putea duce şi terminând cu construcţia artificială şi pripită a ARD cu doar două luni înainte de alegerile din 2012. 

Începând cu 2005 e limpede că planul lui Băsescu a fost de a crea o forţă politică unită, de dreapta, care să preia puterea de la oligarhia securist-comunistă. Scopul a fost, fără îndoială, nobil.

Caracterul şi valorile de căpitan de vas l-au făcut complet diferit de restul politicienilor români iar obişnuinţa de a comanda un echipaj şi incapacitatea de a face echipă au fost, într-o ţară unde se vorbeşte prea mult şi se face prea puţin, avantaje excepţionale la începutul primului mandat. România e mult mai reformată decât ni se pare nouă şi asta doar pentru că a existat determinarea lui Băsescu care în loc să ţină discursuri şi să dezbată, a impus decizii.

Calităţile de lider şi charisma nu au fost însă suficiente pentru a compensa latura întunecată a acestui caracter, un Ahab care a urmărit până la moarte balena Tăriceanu prin oceanele mocirloase ale politicii româneşti. Iar incapacitatea de a juca în echipă s-a transformat în ultimii doi ani dintr-un avantaj unic, într-un handicap mortal.

În 2013, rezultatul final e vizibil: dreapta a suferit o înfrângere năucitoare. Iar stânga, oligarhia securist-comunistă şi urmaşii lor, sunt la putere. Într-un fel, cel care are meritul incontestabil de a fi adus dreapta politică la putere pentru aproape 8 ani, e şi cel care a dus-o în fundătura din 9 decembrie.

O nouă epocă - puterea difuză

Deşi avem toţi o pasiune nedisimulată pentru istorii contrafactuale, trebuie bine înţeles că nu putem şti dacă ar fi fost alte decizii mai bune de luat. Sau dacă în alte scenarii lucrurile ar fi evoluat altfel. Băsescu a procedat cum a crezut el mai bine. După cum am precizat, analiza de faţă nu e un rechizitoriu ci o încercare de a înţelege care e rolul lui Băsescu în eşecul comun din 9 decembrie. Nu atât gesturile lui din campanie (unele din ele frizând absurdul, ca atunci când a acuzat ARD-ul că vinde gogoşi), cât în deciziile care au ghidat dreapta politică în ultimii 8 ani. La fel de bine trebuie înţeles că toţi liderii dreptei au o răspundere importantă pentru situaţia de acum. Faptul că Băsescu le-a influenţat deciziile nu înseamnă că le-a luat în locul lor. 

Mai important însă decât a determina responsabilităţi e însă e altceva: să înţelegem de ce vremurile care urmează anunţă o epocă nouă.

Stilul lui Băsescu de a face politică şi-a dat măsura. Nu cred că epoca lui a apus şi că e terminat politic.  Omul e prea mare ca să dispară din peisaj, peste noapte. Multă vreme de aici încolo Băsescu va rămâne cea mai importantă voce a dreptei. Problema reală e că prea mulţi dintre noi continuăm să aşteptăm un iepure scos din pălărie de Băsescu, un truc, o idee neaşteptată care să salveze situaţia. Adevărul e că iepurii s-au terminat.

Dreapta trebuie să-şi găsească resurse în interior, trebuie să se reconstruiască independent de Băsescu, prin propriile forţe. Dacă preşedintele o va sprijini, cu atât mai bine. Însă motivaţia, energia şi decizia trebuie să vină din interiorul partidului.

Iar în actuala situaţie, fără lideri incontestabili în interior, cheia stă în echipă, nu în personaje mesianice, nu în charismatici de televizor. E ironic să observăm că stânga a înţeles asta. După debarcarea lui Iliescu stânga a fost condusă de nişte non-lideri, oportunişti şi cam lipsiţi de substanţă. E surprinzător să constatăm că USL-ul nu are un şef clar, că alegerile au fost câştigate de o alianţă în care puterea de decizie a fost permanent extrem de difuză. Faptul că o astfel de construcţie a rezistat şi, mai mult, a câştigat alegerile, ar trebui să dea de gândit celor care spun că nu există politică fără lideri mari. 

Concluzia mea e simplă: trebuie să-l uităm pe Băsescu, trebuie să ne "înţărcăm" politic, să găsim în noi puterea pentru a construi o dreaptă adevărată. Câtă vreme referinţa unică va rămâne Băsescu, PDL va vontinua să se vadă pe sine ca un simplu instrument politic. Şi nu va naşte nici idei, nici programe şi nici lideri noi. PDL  şi dreapta, în general, trebuie să se transforme din echipaj, în echipă. Cum putem face asta? Cheia stă în regăsirea valorilor şi în oameni. În ce credem şi unde sunt oamenii valoroşi care cred în aceleaşi idei ca şi noi? Despre asta, pe larg, în episodul următor.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite