Se întâmpla în 2007, anul în care Sibiul a fost Capitală Culturală Europeană. O echipă a televiziunii publice din Austria s-a prezentat la Sibiu ca să-i ia un interviu primarului Klaus Iohannis. Ca să mai scutească din cheltuieli, televiziunea austriacă a angajat un cameraman român, din Bucureşti, care de altminteri mi-a şi relatat episodul de mai jos. „Aşa, ca să-ţi faci o idee cam cum e Iohannis”, mi-a explicat el.

Echipa de filmare a fost invitată în cabinetul primarului cu câteva minute înainte de ora planificată pentru interviu, ca să-şi aranjeze echipamentele, luminile, cablurile şi toate celelalte. Studiind geografia locului, cameramanul a decis că, în timpul interviului, Iohannis nu va sta la biroul său de primar, pentru că peretele din spatele său era prea aproape şi ar fi ieşit un cadru plat, lipsit de profunzime. În plus, harta din spate era în aşa fel poziţionată, încât în cadru ar fi părut că rama de jos îi intră primarului pe o ureche şi îi iese pe cealaltă.

Aşa că primarul va sta la masa de şedinţă din faţa biroului său. Numai că şi aici era o problemă: peretele din spate era cam golaş. Ca să „umple” cadrul, cameramanul a scos dintr-o vitrină o statuetă înaltă de vreo jumătate de metru, pe care a aşezat-o pe biroul primarului. Iohannis ar fi „umplut” treimea din stânga cadrului, iar statueta, puţin mai în spate, pe cea din dreapta. Rezulta, ca să zicem aşa, un cadru bine echilibrat, profesionist.

Intră Iohannis şi primul lucru pe care îl observă este statueta. „Vă rog să luaţi asta de aici şi să o puneţi de unde aţi luat-o”, a spus apăsat Iohannis, cu acel bizar amestec de calm şi fermitate pe care îl ştim deja. De ce? - întreabă cameramanul. „Pentru că eu niciodată nu ţin acest obiect pe birou”, a venit răspunsul. Cameramanul a încercat să-i explice rostul statuii, să-i arate că tăblia biroului nici măcar nu apare în cadru, ci doar statueta, că menirea ei e să „umple” cadrul, să se vadă frumos. Iohannis a ascultat toate argumentele, iar la final a spus că dacă nu se face cum spune el, nu mai dă niciun fel de interviu. Biata statuetă s-a întors în vitrină şi a ratat astfel o efemeră celebritate televizată, iar interviul s-a filmat în condiţiile impuse de Iohannis.

Episodul poate fi citit în fel şi chip. Adversarii lui Iohannis vor spune, negreşit, că omul are apucături maniacale, care îl fac să se irosească în detalii şi să piardă privirea de ansamblu asupra situaţiei. Sau că, prin inflexibilitatea sa, a sabotat efortul cameramanului de a-şi face meseria corect, obsedat fiind să-şi impună punctul de vedere chiar şi într-o chestiune până la urmă măruntă.

Dimpotrivă, aliaţii lui Iohannis vor vedea în acest episod rigoarea omului care slujeşte adevărul până în pânzele albe, care ucide minciuna oriunde o vede, chiar şi acolo unde ea este benignă şi general acceptată, cum ar fi manipularea nevinovată a unui cadru de televiziune.

Indiferent de interpretare, întâmplarea de acum şapte ani are, mi se pare mie, semnificaţia ei şi n-ar strica s-o aibă în mapă toţi cei care, aliaţi sau adversari, vor avea de interacţionat cu Klaus Iohannis. Iar nouă, celorlalţi, ne-ar putea fi utilă atunci când vom afla despre decizii ale viitorului preşedinte pe care le vom înţelege prea puţin sau nu le vom înţelege deloc.

Sau: puneţi acest episod în faţa ochilor şi priviţi prin el la eforturile unora sau ale altora de a-i stabili lui Klaus Iohannis agenda imediată sau echipa de consilieri. Veţi vedea, cu siguranţă, alt film, cu subtitrare cu tot.