De 27 de ani ne tot jucăm fariseic de-a totul: de-a democraţia (stabilindu-i parametri „originali”), de-a privatizarea (devenită un soi de eufemism al furtului), de-a afacerile (având, după caz, partener sau client statul, adică buzunarul „prostimii”), de-a libertatea (tradusă ca anihilare a oricărei norme civice sau morale), de-a învăţământul de orice nivel (căruia i-am trasat o direcţie precisă: „diploma ’nainte şi prostul după ea!”), de-a patriotismul (umflându-ne-n pene că am fi buricul pământului, că suntem fără de prihană şi că toate bubele care ne ies în cap sunt depuse stăruitor de o mână străină), de-a justiţia (ţinută în lesă politică) ― pe scurt, de-a grija pentru popor („ Să-l ia dracu’!”).

Dar dacă, până în 2000–2005, cei mai mulţi dintre oamenii politici, la vârf, deşi imorali, aveau totuşi o anume consistenţă intelectuală şi profesională (universitari sau profesionişti în diverse domenii, astfel încât ar fi fost capabili, la o adică, să facă şi bine ţării şi uneori au şi făcut-o), care îi ajuta la ştergerea urmelor imediate, la escamotarea evidenţelor clare ― la a fura, altfel spus, mai cu perdea ―, lăsând, nu de puţine ori, chiar impresia de nevinovaţi, încet, încet, dar sigur, s-a ajuns până astăzi, când politica este făcută de tot felul de agramaţi şi de mediocrităţi. Scopul unic al acestor aşa-zişi politicieni este cât se poate de limpede: îmbogăţirea cu orice preţ şi într-un timp cât mai scurt, călcând nonşalanţi nu numai legea, ci şi ideea de lege. Elanul anomic al acestor impostori a atins intensităţi aiuristice. Singura lor strategie de a fura constă în legalizarea furtului şi în obţinerea imunităţii penale absolute. Sfidând întreaga populaţie, cu un cinism ce atinge cote maxime, „aleşii” au recurs la furtul „pe faţă”, considerându-l ca fiind o normalitate, un lucru care se impune moral şi firesc.

Arena politică e plină de repetenţi, plagiatori, universitari de şcoală generală, ignoranţi cu titluri academice, foşti electricieni, tâmplari, ceferişti, analfabeţi absolvenţi de câte trei, patru universităţi, neica-nimeni etc., toţi „tobă de carte”, rod al învăţământului românesc, în special cel particular. De la aceştia nu te poţi aştepta la nimic bun. Intenţia lor este cât se poate de limpede. Într-o societate normală, astfel de indivizi nu numai că nu ar fi ajuns să ocupe demnităţi publice, dar nu s-ar fi putut face remarcaţi, în meseriile lor, nici la nivel de grup restrâns.

Românul are o vorbă: decât cu prostul la câştig, mai bine cu deşteptul la pierdere.

De câţiva ani buni, de când justiţia a rupt lanţul şi a început să arunce arcanul peste corupţia din România, băgând frica în oasele întregii clase politice, indiferent de coloratură, era firesc să vină şi clipa în care să se inventeze (graţie imensei noastre „imaginaţii”) un alt joc, mult mai  necesar şi mai eficient: jocul de-a legea.

O hârjoană politico-penală în care politicienii au ca „prioritate 0” emiterea de legi menite a restaura ordinea şi dreptatea în ţară: legalizarea furtului, graţierea corupţilor, amnistierea lor, graţierea faptelor (dacă s-a auzit de aşa ceva!), micşorarea considerabilă a pedepselor (prin tot felul de subterfugii ca scrierea de „lucrări ştiinţifice”, praguri de vârstă şi altele), scoaterea unor infracţiuni de sub incidenţa legii (şi, eventual, trecerea lor la capitolul „fapte onorabile”), abrogarea unor legi şi emiterea altora care să avantajeze analfabeţii şi familiile analfabeţilor cu demnităţi publice ş.a.m.d.

Deunăzi, coaliţia PSD-ALDE, aflată la putere (în frunte cu liderii săi, Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu, ambii „clienţi” ai justiţiei), a hotărât să retragă sprijinul politic premierului Sorin Grindeanu şi să iniţieze o moţiune de cenzură împotriva guvernului (pe care numai ce l-a instaurat, acu’ juma’ de an), pe motiv că a luat-o razna de la „programul de guvernare”. Deci totul e în „interes naţional”. Şi pe bună dreptate.

Dacă privim în urmă, de la începutul anului încoace, temele majore ale politicii, care aveau a schimba România la faţă şi a aduce românilor trai pe vătrai, erau tocmai cele înşirate mai sus. Adică, pe scurt, legalizarea corupţiei şi salvarea infractorilor. Mulţumită „străzii”, aceste obiective nu au putut fi atinse. Deci, slavă domnului!, „programul de guvernare” nu a fost aplicat. Şi, cum ţara nu poate sta fără să fie furată, îşi vor încerca norocul cu alt guvern. Roata norocului. Scopul rămâne acelaşi, doar oamenii se schimbă. Va pleca Grindeanu, va cădea coaliţia de la putere… Ei, şi? Haideţi să nu fim copilăroşi!

Poate că mă înşel, însă în aceste condiţii, după mai bine de un sfert de veac de haos „original”, nu poate fi numit decât un mare visător cel care îşi imaginează că „mâine” vor apărea, din senin, politicienii (oneşti şi competenţi) ce vor reuşi să pună ţara cu prova în val, mânaţi de interesul naţional. Nu partidele politice sunt, deocamdată, buba României, ci oamenii care le compun. Ca să-ţi imaginezi că astfel de personaje, indiferent de partidul din care fac parte, vor pune România pe roate, trebuie să baţi mai mult decât oniric câmpii. Cum poţi să-ţi imaginezi că nişte sfertodocţi, intraţi în politică pentru a nu ajunge la roabă, ar putea să dezvolte o ţară? Cum?

Cauzele crizei politice stârnite de tandemul penal Dragnea-Tăriceanu, ajutat de turma obedientă, sunt cu totul altele decât cele ce ţin de mult invocatele „trebi” ale ţării. Doar nu ne-om gândi, ferească sfântul!, că domniile lor au creat această instabilitate politică pentru a demonstra conceptul heraclitian care afirmă că stabilitatea este o iluzie.

Aşadar, suntem în grafic. Râia mioriţei evoluează ca la carte. E inutil să ne arătăm panicaţi sau să facem pe mironosiţele dinaintea recentei degringolade politice. Nimic nu se va schimba (în bine, fireşte) până când fiecare dintre noi nu va începe să schimbe câte ceva.