Când spun cele de mai sus iau în calcul câteva motive. În primul rând, decizia preşedintelui Iohannis este strict în conformitate cu prevederile Constituţiei. Administraţiei Prezidenţiale îi este îngăduit să intervină, să amâne ori să refuze promulgarea unui act normativ aprobat prin votul majorităţii parlamentare doar atunci când se constată şi pot fi argumentate cu probe fie grave încălcări ale altor legi, fie nesocotirea legii fundamentale. Legea salarizării, bună, rea, cum este, nu intră în contradicţie cu alte dispoziţii legislative.

Mai mult. Nu trebuie uitat că în campania electorală din toamna anului trecut, PSD a bătut multă monedă pe promisiunea că va elabora o astfel de lege al cărui rost ar fi fost acela de a elimina inegalităţile din sistemul bugetar. Că, între timp, legea a fost percepută drept vehicolul graţie căruia toate categoriile bugetare, cu mici excepţii, ar urma să beneficieze de majorări salariale deloc nesemnificative, că inegalităţile se perpetuează, iar salarizarea în rândul bugetarilor nu va fi chiar atât de unitară, că sunt semnale că se vor declanşa proteste, că economiştii avertizează că ţara nu prea ar avea resurse pentru a susţine toate măririle promise este cu totul altă poveste.

Promulgând miercurea trecută legea, în forma în care i-a fost trimisă de Parlamentul României, preşedintele Klaus Iohannis s-a dovedit consecvent cu sine însuşi. Să ne reamintim că dl. Iohannis a adoptat o atitudine similară celei avute la promulgarea legii bugetului de Stat al României şi a legii bugetului asigurărilor sociale.

Responsabilitatea pentru tot ceea ce se va întâmpla de acum acolo în privinţa salariilor bugetarilor din România cade, din punct de vedere practic şi politic, în sarcina Parlamentului, a majorităţii PSD-ALDE şi a guvernului României. Chiar dacă defunctul Cabinet Grindeanu a recurs la tot felul de tertipuri spre a nu-şi asuma în mod făţiş legea concepută de doamna Lia Olguţa Vasilescu.

Însă lucrurile se complică în momentul în care luăm în calcul schimbarea de guvern din România. Executivul condus de dl. Mihai Tudose este mai slab, mai prost, mai inhibat, pare mai supus d-lui Liviu Dragnea şi, mai presus de toate, inspiră mai puţin încredere decât cel ce l-a avut în frunte pe dl. Sorin Grindeanu. Este, aşa după cum susţineam în editorialul meu de joi, un subprodus politic.

Or, dacă atunci când a aprobat nominalizarea d-lui Sorin Grindeanu preşedintele a făcut la tot felul de stratageme (vă amintiţi celebrul sms care conţinea doar urarea de succes şi semnătura preşedintelui), de data aceasta dl. Iohannis, dincolo de exerciţiile de retorică din seara zilei de luni, 26 iunie, şi-a asumat o responsabilitate implicită pentru ceea ce ar putea să facă noul Executiv al României.

Putem specula oricât vrem, fie pe faptul că dl. Iohannis nu a avut ce face fiindcă Opoziţia nu i-a prezentat o alternativă (Siegfried Mureşan şi un guvern condus de acesta e doar un vis frumos), fie pe tema unui interes direct al preşedintelui în vederea obţinerii bunăvoinţei majorităţii PSD-ALDE în vederea punerii în practică a angajamentelor internaţionale ale României ori pentru acceptarea unui candidat acceptabil pentru şefia SIE, fie pe tema presupusei implicări a serviciilor secrete din care se zice că dl. Tudose ar face parte, fie pe aceea a distanţării d-lui Iohannis  atunci când nu a pronunţat numele întreg al viitorului prim-ministru, fie pe vorbele grele rostite joi la ceremonia de învestitură. Realitatea rămâne una şi bună. Dl. Klaus Iohannis a facilitat preluarea unei părţi a puterii executive de un om fără trecut profesional notabil, purtând stigmatul unui plagiat mai mult ca sigur, care nu putea alcătui un guvern decât după chipul şi asemănarea lui.

Tocmai de aceea, se poate spune că punându-şi semnătura pe decretul care promulgă Legea salarizării, preşedintele Klaus Iohannis şi-a asumat o responsabilitate morală în ceea ce priveşte consecinţele, fie ele rele sau bune, ale punerii ei în practică.

Încă o dovadă că nu e din cale afară de uşor să fii preşedinte al României.