Modernizarea României. Ce înseamnă, cât am realizat, cât mai avem? (I)

Motto: „Un stat este puternic nu prin câtă putere deţine, ci prin câtă putere cedează” (filosofie liberală). Grea misie să cuprinzi în spaţiul unui articol o tematică aşa de vastă. Dar sunt rare astfel de încercări şi de aceea necesare.

În momentul de faţă, diagnosticul pus foarte de bine de Victor Giosan statului român este următorul:

„se constată apariţia şi dezvoltarea unui sistem neofeudal de „parazitare” a sectorului public, în primul rând, şi de control a părţii mai puţin dinamice, mai puţin modernizate, mai înapoiate a societăţii româneşti”.

Ce înseamnă un stat modern, funcţional?

1. Separarea politicului de instituţiile statului. Încă din copilăria statului român, post comunist, politica românească a înţeles prost democraţia, separarea puterilor în stat. Politicienii vor nu doar guvernarea ci toată puterea (Victor Ponta). Adică să captureze şi încalece toate instituţiile statului. Ce s-a întâmplat vara trecută cu atacul asupra statului de drept, cu pulverizarea instituţiilor chemate să constate plagiatul lui Victor Ponta, este mai mult decât edificator.

Sistemul bugetar este „locul în care nimeni nu dă socoteală de nimic”, iar baronii şi oamenii politici importanţi adună averi colosale, prin fraudarea banului public.

Ideea rezumării funcţiilor politice la miniştri şi secretari de stat a rămas un vis frumos, pentru că politicienii nu vor să renunţe la bazinul de funcţii publice pentru recompensarea clientelei şi sponsorilor.

2. Statul nu trebuie să fie proprietar de mijloace de producţie. Ca arbitru al competiţiei economice, statul nu poate fi şi jucător, şi încă unul prost. Ce s-a întâmplat şi se întâmplă la Bancorex, Oltchim, CFR Marfă, şi atâtea altele este simptomatic. Statul nu este în stare să managerizeze agenţi economici, din mai multe motive. Numeşte manageri politici, incapabili profesional, nu reduce personalul din raţiuni electorale şi de imagine şi, mai presus de orice, lasă întreprinderea respectivă să fie capusata, vampirizata, de către sponsorii de partid, care-i sug toată substanţa economică până ajunge un cadavru economic.

3. Statul să se întindă cât îl ţine plapuma. Este de neacceptat ca statul să trăiască din împrumuturi pe care le vor plăti şi urmaşii urmaşilor noştri. Datoria publică a României se apropie de 50 miliarde euro, s-a dublat în ultimii ani, şi încarcă teribil execuţiile bugetare în anii ce vin.

Cheltuielile de funcţionare a statului trebuie reduse astfel încât să ramână bani pentru modernizare şi infrastructură, prin desfiinţarea ministerelor şi instituţiilor inutile sau care pot fi inlocuite cu reţele de computere, care nu greşesc, nu fură şi nu cer şpagă.

4. Statul este responsabil de legalitatea şi calitatea serviciilor şi bunurilor aflate în piaţă. Fenomenul fabricilor de diplome universitare, al scandalurilor izbucnite în ultimele zile în multe spitale din România, demonstrează că statul nu se achită nici pe departe de această sarcină.

Alocările bugetare dedicate sănătăţii şi educaţiei dispar ca apa în nisip, în absenţa unor mecanisme independente  de control şi verificare a eficienţei, legalităţii şi oportunităţii cheltuirii sumelor alocate, care, aşa cum se vede la spitalul din Ploieşti, ajung la baronii locali şi apropiaţii acestora. Faptul că ordonatorul de credite se controlează singur reprezintă o frecţie la un picior de lemn, iar Curtea de Conturi nu face faţă la un volum imens de verificări.

5. Funcţia de solidaritatea socială. Trebuie limitată strict la persoanele care prin naştere, sau întâmplări dramatice ale vieţii, nu se descurcă prin muncă proprie. Altfel, extinsă la categorii mai mari de persoane, încurajează nemunca.

6. Descentralizare, subsidiaritate. Decizia este eficientă atunci când este luată de cei pe care îi afectează. Fiecare comunitate, mai mare mai mică, trebuie să aibă soarta pe care şi-o doreşte, pe care o merită şi în care investeşte. Trebuie odată şi odată să separăm clar responsabilităţile şi resursele financiare între administraţia centrală şi cea locală. Să ştie fiecare comunitate pe ce bani se bazează. Şi să se unească mai multe într-una singură, dacă nu le ajung banii.

În locul unui singur motor central, care poate da de multe ori rateuri, este mai bine să funcţioneze mii de motoare locale, de care să aibă grijă cetăţenii înşişi.

7. Schimbarea modului de salarizare a bugetarilor. După modelul salarizării din privat, bugetarii trebuie salarizaţi după performanţe, competenţe şi rezultatele muncii. Altfel, în absenţa motorului motivării salariale, bugetarii sunt tentaţi să aplice principiul, altminteri sănătos, „foloase maxime cu eforturi minime”. Alocările bugetare se pot face global, după criterii transparente şi este sarcina managerilor să stabilească salarii şi să dea socoteală conform criteriilor de performanţă din contractul de management.

8. Rezervele naturale strategice ale ţării. Nu avem o filosofie şi un master plan referitor la rezervele naturale, energetice, minerale, agricole, de turism, care să fie optim valorificate pe termen mediu şi lung, astfel încât să beneficieze şi urmaşii noştri de ele. Rezervele de aur, gazele de şist, vânzarea terenurilor agricole, creează mari discuţii în lipsa unei filosofii şi opţiuni comune, consolidate în urma referendum.

9. Democraţie şi guvernare participative. Guvernanţii ar trebui să înţeleagă că este în folosul lor şi al acţiunii unite, în aceeaşi direcţie, a majorităţii membrilor societăţii, dacă ar pune pe masă discuţiilor publice problemele grave, înainte de a-şi găsi un final, de cele mai multe ori nefericit.

Populaţia trebuie să înţeleagă şi să participe la luarea deciziilor. Referendumurile, eventual informatizate, să devină mai ieftine, ar trebui să fie regula, nu excepţia. Ideea că societatea este incultă şi nu ştie să ia decizii corecte, este cu atât mai absurdă acum, în urma mobilităţii persoanelor în spaţiul european şi a accesului instantaneu prin internet la orice informaţii. Ideea  este promovată de politicienii care vor să fure în continuare, linistiţi,  din banul public.

Împărţirea şi dezbinarea societăţii româneşti printr-o falie ireductibilă, de natură politică, este cea mai proastă idee şi soluţie pentru guvernarea ţării.

10. Proiectul de ţară. O ţară nu poate merge orbecăind, la întâmplare, în întuneric. Un astfel de proiect, etapizat, ar fi sursă de inspiraţie pentru bugete mulţi anuale, pentru prioritizarea proiectelor de infrastructură, pentru modul eficient şi inteligent de a dirija resursele insuficiente oricum. Ar asigura continuitatea de la o guvernare la alta, să nu mai asistăm la spectacolul jalnic în care fiecare guvern nou venit mătură tot ce a făcut anteriorul.

Un proiect de ţară, cu variante şi alternative, ne-ar ajuta să nu mai funcţionăm reactiv, să luăm măsuri după ce dezastrele s-a produs, ci să le anticipăm şi preîntâmpinam.

11. Infrastructura mare, de transport, informaţională, de irigaţii. Este sarcina statului să rezolve infrastructura, eventual în parteneriat public-privat, investitorii privaţi nu au interes şi resurse pentru lucrări foarte mari cu recuperarea investiţiei în zeci de ani.

12. Statul şi funcţia de intermediar financiar. Statul este acum un intermediar financiar prost şi furâcios, între furnizorii şi beneficiarii de servicii esenţiale, medicale, educaţionale, etc. Serviciile esenţiale ar funcţiona mult mai bine dacă furnizorii şi beneficiarii s-ar afla în contract direct, pretenţiile beneficiarilor să fie direct transmise furnizorilor, odată cu plata serviciilor.

13. Politica de alianţe. Sunt ample discuţiile asupra avantajelor şi dezavantajelor legate de integrarea în UE, NATO, Schengen şi Zona Euro, de eventualele cedări de suveranitate în favoarea unor organisme supranaţionale europene. Cum problemă afectează pe termen mediu şi lung România, este necesară şi în acest caz o decizie finală consolidată de un referendum.

În articolul următor vom vedea ce s-a realizat şi cât mai avem de parcurs pe drumul modernizării României.