Luna de miere a Preşedintelui s-a încheiat

Asistăm la începutul erodării imaginii Preşedintelui Iohannis. Atacurile pseudo-liderilor de opinie şi loviturile sub centură ale opozanţilor politici fac din Iohannis o ţintă predilectă. Întrebarea este dacă Preşedintele va rămâne un simplu sac de box, încasând aidoma lui Rocky lovitură după lovitură, sau va înţelege că este timpul pentru o re-inventare personală şi politică.

În teoria politică „luna de miere” descrie perioada în care un preşedinte instalat în funcţie primeşte necondiţionat sprijinul alegătorilor, al partidelor care l-au nominalizat şi chiar al opozanţilor. Această perioadă „de graţie” din prima parte a mandatului vine pe fondul unei puternice încărcături emoţionale ce decurge din procesul electoral, grupurile sociale fiind predominate de aşteptări pozitive la începutul mandatelor reprezentanţilor aleşi.

Relaţia de iubire, însă, se transformă destul de repede într-o formă de ură. La români poate procesul are loc puţin prea repede.

Aşa cum au constatat şi foştii preşedinţi Băsescu şi Constantinescu, susţinerea necondiţionată şi entuziasmul nemărginit devin rapid dispreţ şi chiar duşmănie furibundă. Emil Constantinescu a venit la putere pe un val uriaş de simpatie populară, stimulată şi de promisiunea „schimbării”. Numai că, în decembrie 2000, după un mandat catastrofal, încrederea de care dispunea liderul Convenţiei Democrate ajunsese la numai 0,5%. Susţinătorii se evaporaseră în fumul scandalurilor Ţigareta şi în noianul de ură lansat din toate părţile împotriva un om care a demarat procesul de integrare a României în NATO. Traian Băsescu, în primele luni după ce a ajuns preşedinte, avea un grad susţinere de aproape 65%. În 2010, spre finalul mandatului în care a reuşit să taie salarii şi să se comporte ca un tiran din spaţiul ex-sovietic, încrederea concetăţenilor săi în el căzuse sub 10%.

Sigur, consilierii lui Iohannis nu sunt îngrijoraţi. Se gândesc că este un fenomen natural, că se întâmplă şi în alte culturi politice, că şi alţi preşedinţi îşi pierd capacitatea de persuasiune. E adevărat, dar sunt lecţii de învăţat din istoria politică. De exemplu cazul preşedintelui Ford, care şi-a pierdut popularitatea la numai câteva luni de la instalarea în funcţie, după ce l-a graţiat pe Nixon, care, la rândul său, şi-a pierdut complet suportul publicului după scandalul Watergate.

Scăderea gradului de aprobare a acţiunilor liderului este naturală, dar nu se întâmplă fără motive. Unii preşedinţi americani au pierdut câte un punct procentual din încrederea concetăţenilor imediat după încheierea „lunii de miere” (care ţine de obicei aproximativ un an), dar cazul cel mai şocant este acela al lui Bush Jr. care a început cu 92% grad de încredere după atacurile din 11 septembrie şi a sfârşit prin a fi etichetat drept cel mai „prost” preşedinte din istorie.

„Perioada de graţie” este folosită de mulţi lideri politici pentru a pune în acţiune cele mai importante decizii, pentru că după aceea trendul este constant descendent. Legitimitatea oferită de votul popular, ca şi în cazul lui Iohannis care a avut o majoritate zdrobitoare, nu le permite detractorilor să adopte o poziţie negativă, iar politicienii pot să îşi pună proiectele în acţiune.

Numai că, dacă începe erodarea încrederii, ea nu numai că nu mai poate fi oprită, dar este accentuată dacă proiectele par să stagneze.

În plus, de îndată ce simt miros de sânge proaspăt şi percep slăbiciunea „şefului statului”, elitele mediatice şi politice încep să se dezlănţuie împotriva preşedintelui în funcţie. Jurnalişti de tot felul pornesc, aidoma unor hiene care atacă un elefant rănit, să atace din toate direcţiile. Se scot de la naftalină jignirile, unele care fuseseră rostite numai de către presa de mizerie sau măscăricii politici. Ies la rampă şi frustraţii, apar înfrânţii de prin cotloanele în care se ascunseseră. Se rostesc tot mai des vorbe grele precum „mutul” sau „moşierul”; se proferează aberaţii - cum ar fi aceea că Iohannis e un profitor de pe urma victimelor; sau se aduc obiecţii cu privire la politica externă ori deciziile mărunt administrative. Intelectualii care nu şi-au primit funcţiile numai de ei visate ies la atac. Se scot din sertare, de printre manuscrisele nepublicate din timpul comunismului, diverse panseuri despre cum Preşedintele a trădat Revoluţia română, deşi acuzatorii înşişi nici măcar nu au participat la schimbarea de regim din România. Încep dezicerile de politicianul care „a dezamăgit” şi nu numai că se retrag „like”-uri cu aceeaşi indolenţă cu care s-au dat, dar platformele online încep să fiarbă de supărare. Cei care îl lăudau pe Iohannis că este speranţa europenizării, acum văd în Preşedinte un duşman al libertăţii, iar cei care îl lăudau pentru calmul teuton, acum îl dispreţuiesc pentru aceleaşi calităţi.

În foarte scurt timp „luna e miere” este înlocuită cu „luna de fiere”, iar perioada de graţie este schimbată cu epoca de dizgraţie. Acum Iohannis e de vină pentru toate relele din România. Dacă nu funcţionează sistemul medical, Iohannis e de vină! Dacă nu e constituţională o lege, Iohannis e de vină! Dacă fură politicienii, Iohannis e de vină! Dacă nu merg semafoarele, Iohannis e de vină! Dacă plouă când nu vor românii, Iohannis e de vină! Sau de ce are doamna Iohannis fusta prea scurtă. De ce Preşedintele a retras unuia o medalie, de ce a oferit altuia o altă distincţie. De ce pleacă în străinătate, de ce stă prea mult în ţară. De ce tace, dar de ce vorbeşte. Nimic nu e bine!

E uşor să pierzi încrederea semenilor tăi, dar recuperarea popularităţii se face foarte greu. Preşedintele în funcţie are înaintea lui o perioadă foarte dificilă, plină cu amărăciune, în urma căreia fie va pierde iremediabil pariul cu poporul român şi va ieşi pe uşa din dos a istoriei (ghinion!), fie va găsi modalităţi de a comunica mai bine în sfera publică. Iar aici, la porţile Orientului, este cu atât mai greu cu cât dorinţa noastră de a găsi ţapi ispăşitori depăşeşte orice imaginaţie.