După o baie de nămol intern, PSD a apărut cu un guvern nou şi prost ca un copil handicapat. Nimeni nu pune în discuţie dreptul acestui partid de a forma guvernul. Cine cîştigă alegerile conduce. Dar cine conduce are datoria să ştie şi să poată. Răspunsul lui Liviu Dragnea în faţa acestor obligaţii e monosilabic: eu. De aici, Primul Ministru Mihai Tudose, un om răpit pe nedrept din corpul de slugi de pe lîngă gospodăria lui Dragnea. Plus vice-prim-ministrul Ciolacu, fără vreun alt portofoliu decît controlul de fidelitate al subordonatului din fruntea guvernului. Restul echipei e o colecţie de arătări şi întîmplări umane care înnegresc plaja ce leagă cocalarii de ţaţe. Programul? Impozite. Guvernul Tudose dă bani celor cărora le ia banii în alt fel. Mai clar, impozite pe cifra de afaceri a bogătaşilor pentru săracii care primesc salariile din care îşi plătesc CAS-ul. Investiţii, dezvoltare, bani europeni puşi la crescut şosele? Sictir! România? A se vedea elementul de program turcofon anterior.

PSD a clacat, adică a dat cel mai slab Prim Ministru din cîţi a dat vreodată.

Am ajuns la zaţ. Mai jos nu sîntem decît noi, peste o oră sau săptămîna viitoare. E de observat, atît cît se poate de după movila de gunoi, că excepţiile au dispărut. Generalizarea neghiobiei a năpădit toate fiinţele şi instituţiile vieţii de stat. Să le luăm pe rînd, aşa cum se cuvine într-o  autopsie lipsită de simpatie.  

PSD a clacat, adică a dat cel mai slab Prim Ministru din cîţi a dat vreodată. Văcăroiu era un contabil acru, dar ferm, Năstase avea ceva de traficant suveran, Ponta putea livra oricînd o obrăznicie de aparentă pătrundere. Tudose e inert ca o bornă care marchează hotarul împărăţiei lui Dragnea. PSD nu mai are substanţă internă şi gîndire proprie. Acelaşi instinct primitiv care a clădit paşalîcul lui Dagnea în Teleorman a luat locul celei mai firave cugetări în PSD.

PNL e ocupat cu nefiinţa. Nici o idee credibilă sau revoltă organizată nu pare să atragă acest partid care anunţă, prin somn, că are un trecut mare. Aşa cum, ridicol, s-a putut observa la dezbaterea parlamentară asupra noului program de guvernare, opoziţia e Victor Ponta. Locul nu era nici măcar de închiriat. A fost cedat gratuit. Vom avea din nou o opoziţie fertilă şi credibilă, curînd, adică imediat după ce familia Brătianu va reveni pe pămînt pentru un concediu post-post-mortem.

Preşedintele Iohannis s-a răsculat abia după ce a bifat. Adevărat, cifrele funerare ale INS spun că România a pierdut 1 milion de elevi din 1996 încoace, că natalitatea a atins nivelul obişnuit la familiile panda, că absorbim, cu un pai astupat la ambele capete, sub 1% din fondurile europene, că investiţiile stau sub nivelul unui sat chinez sinistrat şi că pînă la 10.000 de oameni pleacă lunar din ţară. România se prăpădeşte, dar asta nu înseamnă că Preşedintele trebuia să se supună acestei evidenţe. Funcţia şi răspunderea îi cereau să schiţeze, din prima clipă, dacă nu un huiduit constructiv, măcar un icnet potrivnic în faţa cirezii adusă la validat pe post de guvern. A terfeli o ceată de pramatii după ce ai binecuvîntat-o e echivalentul unei decizii de demitere cu reangajare imediată.

Însumînd această suită de zerouri fortificate, obţinem un vid obez şi plin de înţelesuri tîrzii. Înainte de toate, generalizarea provincialismului. Evident, toată lumea vine pe lume de undeva. Din Teleorman, Brăila sau Sibiu. Asta nu e o vină. Dar, cînd toată lumea refuză să ajungă altundeva, să facă pasul spre naţional, atunci provincialismul a cîştigat potul de pe masă, cu tot cu bugete, bani europeni şi loc românesc în lume. Dragnea a rămas în Teleorman pentru că e uşor să scoţi untul din slugi, Tudose a rămas la Brăila pentru că Brăila a rămas ca Tudose, Iohannis a făcut lucruri bune la Washington şi Berlin, după care a ajuns la concluzia că afară reuşeşti, iar acasă te odihneşti. Dacă e permisă o observaţie din senin şi fără trimiteri precise, am mai avut şefi de stat care au crezut că mediază între continente şi şi-au lăsat ţara să pască pe zgură.

Ce mai aşteptăm? Un miracol! Să cîştigăm loteria cu banii altora dar numai dacă se duc ei după bilete, cît stăm noi la o ţuică.

Provincialismul personal te face neplăcut sau rău crescut. Provincialismul  oamenilor publici şi al instituţiilor e semn de subdezvoltare grea. Se cheamă că te-au ajuns din urmă prostia, lenea şi nesimţirea vîrtoasă adunate în timpul unei vieţi de trîntor viclean. Să nu ne mai păcălim. Să ne luăm, mai bine, adio de la ce putea fi România, dacă nu ne apucam de băşcălie universală, de furt în cerc şi nepăsare sălbatică.

Ce mai aşteptăm? Un miracol! Să cîştigăm loteria cu banii altora dar numai dacă se duc ei după bilete, cît stăm noi la o ţuică, înainte să dăm ţeapă. Jackpot!