Hoţul prins a devenit demnitar cinstit

FOTO Bogdan Maran / Mediafax

Cei şapte ani de acasă nu mai sunt atât de importanţi. Mai relevanţi sunt cei şapte ani de puşcărie. Şi, dacă se poate, să fie pe hârtie şi cu suspendare. Mai scrii ceva, te porţi frumos, mai o procedură defectă, se mai suspendă vreun abuz, hai că nu suntem toţi hoţi în puşcărie şi, hop, vă rog să nu-mi interziceţi drepturile civile. Să trăiţi, şefu’, luaţi loc, domnu’ (prim)ministru.

Ce se întâmplă acum în România e o dramă de proporţii istorice. Una care trece complet neobservată contemporanilor. O să spuneţi că exagerez. Poate că în Siria, unde e război total, să fie o dramă istorică. Poate că în cazul destrămării Uniunii Europene sau a Marii Britanii să putem vorbi de drame care să marcheze cursul istoriei. Aici, în România, nimic nu e suficient de mare cât să se vadă de pe lună, poate cel mult să se audă ceva după ce vom monta clopotul Catedralei Mântuirii Neamului, dar chiar şi atunci vom avea mult zgomot pentru nimic. Ei, bine, ceea ce facem noi acum este să schimbăm, fără să ne dăm seama, una dintre regulile sociale fundamentale. 

Din cele mai vechi timpuri, hoţia a fost un păcat condamnat în toate culturile şi în toate societăţile, indiferent de rasă, religie, înălţime, obiceiuri alimentare sau preferinţe sexuale. Nu furi. Punct. Eh, asta până la noi, unde, cum ar spune domnul Tăriceanu nervos, nu-mi spui tu mie ce trebuie să fac şi ce nu trebuie să facă Parlamentul.

Dom’le, dacă poporul te-a ales şi tu ai furat, asta nu se cheamă furt, se cheamă că-ţi faci treaba cu dedicaţie, respecţi separaţia puterilor în stat, respecţi mandatul cetăţenilor şi principiul reprezentativităţii. Că, dacă lumea ar fi vrut să furi tu, păi poate te-ar fi votat pe tine. Dar dacă nu te-a votat, înseamnă că poporul nu a dorit să furi tu. Ce e greu de înţeles în asta? Ce tot umblăm atâta cu corupţia în gură? Poporul a decis democratic cine are voie să fure. Punct.

Să luam un caz la întâmplare. Domnul Liviu Dragnea, spre exemplu. Legenda ne spune că a luptat cu hidra băsistă, s-a împotrivit dictaturii marinarului şi a slujit cu credinţă partidul, electoratul şi ţara. Sentinţa de la ÎCCJ spune cu totul altceva. Că cică domnul Dragnea ar fi ales să-şi folosească abuziv autoritatea şi influenţa în scopul obţinerii unor foloase necuvenite. Dilemă. E Liviu Dragnea un fel de Robin Hood sau mai degrabă un Jean Valjean? A furat vreo valoare Liviu Dragnea sau exagerăm noi pentru că nu ne place PSD? Este ruşinos gestul lui Liviu Dragnea sau demn de admirat?

Să ne întoarcem pe scurt la subiectul furtului. Doar demonizarea hoţiei şi a minciunii de-a lungul istoriei nu ne ajută să înţelegem actele în sine. Multe studii din anii recenţi ne arată că minciuna e legată direct de hoţie şi ambele se practică pe scară largă cam dintotdeauna. Fac parte din bagajul social al fiecăruia dintre noi şi, deşi toţi minţim sau furăm, nu înseamnă şi că toţi suntem psihopaţi sau cleptomani. Remarca finală este pentru politicienii care-şi închipuie că, dacă eu am furat senvişul colegului meu de bancă în clasa a treia, acest fapt mă pune pe acelaşi nivel cu cel al individului care a furat nişte milioane de la stat sau vreun referendum. Aşadar, miniciuna şi hoţia sunt acţiuni des întâlnite în societatea umană, sunt blamate social şi, în general, nimănui nu-i place să se spună public despre sine că e un hoţ şi un mincinos. Oamenilor nu le place nici măcar să creadă ei înşişi că sunt hoţi sau mincinoşi. Toate acestea sunt mecanisme interioare şi exterioare care împiedică o persoană să cadă pradă tentaţiilor de a minţi şi de a fura după cum respiră. Este foarte important ca mecanismele sociale să funcţioneze, să nu cauţioneze şi să se pedepsească actele de minciună şi hoţie astfel încât să se declanşeze remuşcări şi ruşine anticipative. Altfel am avea o epidemie de minciuni şi hoţii. Dacă vreţi, e ca şi când educaţia din familie şi societate ar fi un fel de vaccin care ne împiedică să considerăm minciuna şi hoţia fapte normale, agreate social sau chiar o virtute. Dacă alegi să ignori vaccinul, societatea acţionează şi te trimite la puşcărie. Nu-ţi mai taie ca pe vremuri o mână, un picior sau capul, după gravitatea minciunii sau a hoţiei săvârşite.

Încet, încet, parcă începem să pricepem ce fac băieţii ăştia de prin Parlament şi Guvern când vine vorba despre minciună şi hoţie. În lumea lor, domnul Dragnea e un erou, a luptat pentru partid, chiar s-a sacrificat. Sunt pesedişti care se declară dispuşi să meargă şi ei la puşcărie dacă merge dom’ Liviu pentru că el e condamnat pe nedrept. Un fel de „Şi eu sunt Spartacus!“. Corul bocitoarelor Elenei Udrea, condus magistral de Traian Băsescu, are alt refren: Nu a dat, dom’le, în cap la nimeni, cum să-i dai atâţia ani de puşcărie, doar nu a omorât pe cineva! Asta e o răzbunare pentru că e tânără şi frumoasă“. Cine nu are drame mitologice se mulţumeşte cu binomul, acest Soros al justiţiei, monstruoasa făptură cu cap de leu şi corp de sirenă (sau invers, fiecare cum preferă) care vrea să distrugă totul şi a început cu bieţii politicieni. Mitul bate realitatea, hoţul strigă hoţii, toţi am fost comunişti, iar acum toţi suntem nişte hoţi şi mincinoşi, aşa că ciocul mic, acum furăm noi. Mâine, poimâne ne trezim că hoţia şi minciuna nu mai sunt un păcat, ci o virtute. Păi, uite, nea Gigi a fost în puşcărie? A fost! A mâncat cu furculiţă de aur şi i-au făcut gardienii pantofii? Făcut, că e şmecher. A ieşit el din puşcărie şi dă morală la tot poporul, dar mai ales celor cărora le place acelaşi sex? Dă! Îi e lui ruşine de ceva? Nu! Mai face vreo două biserici şi mă tem că posteritatea îl va cinsti ca pe Nea Gigi cel Mare şi Sfânt.

Să ne mai întoarcem niţel la partea ştiinţifică. E dovedit faptul că minciuna şi hoţia sunt mai uşor de suportat şi de practicat dacă senzaţia generală e că toată lumea face aşa ceva. Conceptualizarea acestor gesturi prin uniformizare morală conduce la liniştirea propriei conştiinţe. Ne îndreptăm rapid spre oficializarea hoţiei. Simplul fapt că Avocatul Poporului s-a arătat interesat de posibilitatea ca unui infractor să i se încalce dreptul civic de a fi ministru sau premier este una dintre modificările serioase de perspectivă socială. Nimic greşit la nivel de principiu, dar Avocatul Poporului nu s-a arătat la fel de interesat de cauze sociale uriaşe în comparaţie cu problema personală a unui fost demnitar prins la furat. Şi asta spune totul. Instituţiile statului român sunt interesate să găsească o rezolvare a situaţiei prin care hoţia şi minciuna să nu mai fie inacceptabile în conştiinţa societăţii.

Lucrăm cu multe mituri. Unul extrem de popular e cel în care un hacker, un Robin Hood digital, e prins de FBI. Ca să nu facă puşcărie, i se oferă un job bine plătit chiar la instituţia care l-a prins. O adevărată lovitură. Mai că îţi vine să încerci să spargi serverele FBI doar că să te angajeze oamenii ăia. Dar avem tentaţia de a ne uita la rezultat idealizat ca la o mare şmecherie. Ce nu remarcăm în realitate e faptul că numărul acestor cazuri este incredibil de scăzut, că persoanele prinse ajung să îşi spele greşelile prin muncă serioasă, că îşi pierd libertatea de a alege în fapt şi că nici prin cap nu le trece ălora să îi pună în fruntea FBI. Sau a Camerei Deputaţilor, ori chiar a Guvernului. Aşa că, revenind la Liviu Dragnea, faptul că a reuşit să fraudeze un referendum nu e un lucru de mândrie, poate că cel mult ar fi meritat să dea nişte consultanţă gratuită Autorităţii Electorale Permanente (deşi după ce fosta preşedinta AEP a fost arestată nu văd ce i-ar mai putea învăţa), nicidecum să fie preşedintele Camerei Deputaţilor sau, şi mai rău, premierul României.

Ce fac toţi aceşti iresponsabili disperaţi să-şi salveze pielea şi modul de viaţă, plus banii şutiţi de la stat, e să distrugă o cutumă socială fără de care nu vom mai funcţiona social corect. Hoţia şi minciuna vor deveni normă socială acceptată. Instituţiile juridice îşi vor pierde orice relevanţă, o condamnare va fi o mândrie, ca un masterat necesar pentru a ocupa o funcţie importantă. Vom fi probabil printre primii care vom decreta semeţ că, da, furtul nu e o ruşine. Şi asta e o dramă cu adevărat istorică.