Doctore baron, demisia!

Dottore! De ce vă mai aflaţi în funcţie deşi românii, în mod clar, v-au repudiat poziţia la fel de radical pe cât a fost campania dvs.? După istorica victorie s-a lansat semnalul unor ample bătălii de ariergardă.

Dottore! Sau preferaţi să vi să se spună baroane, precum i-a zis Arghezi ambasadorului von Killinger, devreme ce i-aţi reprezentat cu atâta abnegaţie pe baronii dvs. roşii, aplicând chiar şi metode brune?

Nu daţi semne să fi priceput ce anume vi s-a întâmplat. Sunteţi şocat. Să-i rugăm deci pe observatori să vă ajute să-nţelegeţi, explicându-vă pe îndelete ce a vrut poporul, despre care spuneţi că ar avea „mereu dreptate". Aţi pretins c-aţi vrea să-l uniţi, dar i-aţi scindat şi asmuţit pe unii contra altora mai rău decât oricând. I-aţi vârât cu anasâna în maşinile de spălat creiere ale televiziunilor dvs. de partid şi de stat.

V-aţi declarat social-democrat, dar v-aţi demonizat rivalii şi aţi radicalizat la maximum campania electorală, de s-a ajuns să se arunce, nazist, cu găini moarte în curtea celui pe care dvs. şi compania l-aţi considerat „străin de neam". Aţi afirmat că adversarul dvs. politic ar fi, textual, „un lucru”, iar unii din susţinătorii „obiectului”, ce candida la preşedinţia statului român, „fascişti”. 

Aţi mai pretins că n-aţi minţi sfruntat, că n-aţi fi plagiat, că n-aţi încălcat dreptul cetăţenilor din Diaspora, că aţi fi mândru că sunteţi român. Păi, dacă e aşa, de ce nu le daţi ascultare alegătorilor români? Nu sunt ei compatrioţii dvs.? Nu sunt ei destul de ortodocşi? De ce vă mai aflaţi în funcţia de premier deşi românii, în mod clar, v-au repudiat poziţia şi v-au respins persoana tot atât de radical pe cât a fost campania dvs. pesedistă? N-aţi vrut să controlaţi total puterea? N-au spus românii nu? De ce-i sfidaţi în continuare, insistând să staţi la cârmă? Cât timp îi veţi mai ofensa?  

Explicaţii au nevoie, pare-se, şi unii observatori, care cred, vai, în coabitarea cu doctorul-baron, fie şi doar în speranţa asigurării unei iluzorii stabilităţi politice. În fapt, la Bucureşti, istorica victorie, cu vântul proaspăt adus să primenească atmosfera toxică din ţară a şi dat un prim rod preţios. S-a respins legea amnistiei. S-a dat liber la urmăriri penale. Dar s-a lansat şi semnalul unor ample bătălii de ariergardă.

Obiectivul lor este salvarea intereselor oligarhiei rosii. Care-şi caută cu înfrigurare scăparea prin intermediul unui PSD moral zdrobit, dar cu aparatul de făcut rău încă intact. Metoda? Cea uzuală a apelurilor la „reconciliere" naţională şi la „unitate". Se clamează, ca în 1990, şi varii versiuni din mitul intitulat „cu toţii am fost vinovaţi”, astfel încât să se confunde lesne victimele şi făptaşii, iar ultimii să scape de pedeapsă. 

Unii perdanţi, ca Meleşcanu, s-au văzut sacrificaţi. E un simplu gambit, ca la şah. S-a retras omul, în aparenţă elegant, ca să-l sape din culise cu atât mai eficient pe noul preşedinte. Speră la zile mai bune. Alţii, mai puţini abili, ca Tăriceanu, sunt înclinaţi să aplice tactica fântânii otrăvite şi a pârjolirii de pământ. Lacheii cei mai greţoşi ai baronetului, până mai ieri cruzi gâzi şi nemiloşi călăi se înclină acum adânc, pe sticlă, în faţa noului stăpân, doar doar vor evita ca sabia să le taie capul prea-plecat.  

Estimp continuă aruncarea, din greu, de praf în ochii oamenilor, printr-o remaniere guvernamentală care nu are decât un singur scop: crearea supapei menite să evacueze nemulţumiri în cantitate suficientă ca să i se permită premierului să supravieţuiască politic.

„După noi potopul” e deviza oricui e hotărât, cu orice preţ, să se lipească de un scaun. Dată fiind agresivitatea cu care premierul s-a cramponat de o politică de batjocorire şi sfidare a românilor şi de violare a drepturilor lor, o astfel de încremenire-n rău după înfrângerea la urne nu poate mira pe nimeni. Cum nu poate uimi indiferenţa faţă de interesele reale ale naţiunii, însoţind legarea sa cu lanţul de funcţia de şef al guvernului. Pare că ar muri mai degrabă cu puterea de gât, decât să renunţe la ea, deşi e perfect conştient cât de grav şifonează imaginea României şi câte prejudicii mai provoacă ţării şi democraţiei stăruinţa lui de a nu demisiona.

Evident, nici noul preşedinte al României, nici scena politică, însetată să-şi recapete o brumă de credibilitate după votul de blam dat de naţiune corupţiei la nivel înalt nu pot admite perpetuarea la cârmă a lui Ponta, în ciuda cecităţii manifestate de un UDMR ce divorţează iarăşi, deopotrivă de români, ca şi de o mare parte din maghiari. Cu atât mai puţin o poate tolera grav mutilatul PSD, căruia un Ponta înfrânt mai jalnic şi mai categoric decât Mircea Geoană, dar rămas sine die la putere îi dinamitează  şansele de viitor.

Iohannis a promis altă politică şi altă Românie, una normală. Nu poate fi atât de naiv încât să nu ştie că nici una şi nici alta nu se vor realiza cu actualul şef al executivului în funcţie. Ori cu actuala majoritate parlamentară. În joc sunt mize esenţiale. Prima vizează reforma şi credibilitatea noului preşedinte. L-a ales o majoritate consistentă revendicând imperativ schimbarea. A promis-o de altfel chiar preşedintele, care, în consecinţă, a şi primit de la poporul suveran mandatul de a o transpune. E vorba de-o schimbare majoră şi nu de o cosmetizare politicianistă.

Nu mai puţin important e calculul politic. Cum crede un Iohannis catapultat în vârful arborelui puterii, că va putea supravieţui manevrelor de tăiere a crăcii sale de sub picioare, care au şi început? E clar că orice minimă decenţă şi luciditate politică reclamă demisia lui Ponta şi tragerea la răspundere a demnitarilor care au încălcat dreptul la vot.

Primele declaraţii şi acţiuni ale preşedintelui ales sunt cât se poate de promiţătoare. Românii însă ar face bine să nu se demobilizeze deocamdată, ci să rămână vigilenţi. Chemat la luptă, electoratul mesianic s-a pus, iată, în mişcare. Graţie bravurii sale revoluţia a început, dar prin natura ei, e vai, ca prima, uşor de tot de confiscat. Ştiu până şi plagiatorii cum.  

Un text semnat de Petre M. Iancu