Despre reforma stângii şi a PSD
0
Ce nu e clar pentru PSD - şi nu de ieri, de azi, ci de aproape 20 ani - este coaliţia de votanţi cu care poate câştiga alegerile prezidenţiale, în contextul schimbărilor demografice, economice şi de mentalităţi din societatea românească.
Acum cinci ani, după al treilea rând de alegeri prezidenţiale pierdute de PSD, scriam, tot pe blogurile Adevărul, o analiză despre perspectivele stângii şi ale PSD. Problema identităţii partidului se pune chiar mai pregnant acum, când defensiva strategică, ideologică şi comunicaţională este potenţată de lipsa de anvergură politică şi intelectuală a liderilor. Probabil în cinci ani voi scrie o analiză similară, consemnând posibilele cauze ale neintrării partidului în finala prezidenţială. Este un scenariu care aşteaptă să fie contrazis printr-o schimbare de direcţie, nu printr-o afundare în temele care au ajuns să definească partidul post-2016.
Nu cred că PSD poate lăsa în urmă, peste noapte, reflexele xenofobe, anti-europene şi îngust-conservatoare care au marcat, din păcate, ultimii ani de activitate ai partidului şi au făcut irelevante unele din măsurile din programul economic. În fapt, este mai puţin relevant ce se întâmplă cu PSD. Totuşi, cred că este important să dezbatem cum ar putea arăta şi cu ce s-ar ocupa o stângă recalibrată, care înţelege transformările din societate şi nu îşi permite derapaje de la logica integrării cu Vestul (chiar dacă acest lucru poate însemna o participare cu nuanţe critice la dezbaterea despre viitorul UE, de exemplu). Discursul peremist poate câştiga în interiorul PSD sau printr-o altă forţă politică care poate creşte pe ruinele unui PSD trimis în istorie de propriile greşeli şi de mişcările instituţional-legislative ale noii puteri. Faptul că nu avem în acest moment un partid populist puternic sau unul de extremă dreaptă se poate schimba rapid dacă dialogul firesc dintre dreapta şi stânga va fi pus în paranteză de forţe anti-establishment active, articulate discursiv, care să speculeze contextul politic şi să scoată la suprafaţă doza de resentiment care există într-o ţară totuşi polarizată, cu mari inegalităţi, cu evidente probleme în a pune împreună în jurul aceluiaşi contract social categorii cu aspiraţii atât de diferite. Prin prisma acestui fapt, această analiză este mai mult despre dilemele şi problemele stângii şi poate fi aplicată, cu limitele de rigoare, nu doar PSD, ci şi Pro România, Demos sau unor zone din USR sau Plus (deşi ambele partide fug de astfel de poziţionări).
Ce a fost la prezidenţiale?
Într-un cuvânt, măcel. Aproape două milioane de voturi mai puţin decât au obţinut Ponta în 2014 şi Geoană în 2009. Aveţi o analiză foarte bună despre resorturile votului şi ale transformărilor din societate aici. Doar trei aspecte vreau să scot în evidenţă.
Publicul care nu te ascultă. Momentul 2016, în care PSD a reuşit (e adevărat, în contextul unei prezenţe la vot de sub 40%) să aibă obţină rezultate decente în rândul unor categorii de electorat cu care avea de obicei probleme (e.g. tinerii), s-a încheiat oficial. Exit-poll-ul IRES şi rezultatele finale ale alegerilor arată unde este nucleul susţinerii partidului. Un partid dominant în câteva judeţe din Oltenia şi Muntenia, cu mari dificultăţi în Ardeal şi Moldova. Un partid susţinut de pensionari, cu resurse limitate de credibilitate în rândul tinerilor, angajaţilor sau al celor cu studii superioare. Un partid care nu există în diaspora (unde 10% a fost o bornă de netrecut în turul al doilea - Bădălău şi prietenii ştiu de ce). Aş fi interesat să văd rezultatele recente ale unor cercetări despre care este partidul pe care oamenii îl urăsc cel mai tare/nu l-ar vota niciodată - negative partisanship. Cred că aveţi aceeaşi bănuială ca şi mine. Un mesaj politic nu poate produce efecte cât timp publicul nu ascultă. Prin excesele ultimilor ani (tema (anti-)justiţiei, 10 august, euroscepticismul de la europarlamentare), PSD a făcut ca o importantă categorie de public să-i trântească uşa în nas - pur şi simplu, a devenit un partid de neprizat. Prin eşafodajul comunicaţional care s-a clădit în jurul său, 10 august pare similar cu mineriadele din anii 90: cei tineri s-au socializat politic prin protestele de după 2016. Dacă în anii 90 cei dezamăgiţi plecau din ţară şi voiau să ştie cât mai puţin despre România politică, astăzi localizarea lor contează mai puţin, cât timp merg la vot şi votează cu sete. După europarlamentare, PSD a încercat un moment de ruptură, dar noul leadership nu era suficient de curajos sau credibil pentru a întoarce pagina; în schimb, la un moment dat, s-au întors ca purtători de mesaj toţi locotenenţii radicalizării din perioada Dragnea. Reluarea contactului cu aceşti votanţi este una din marile teme pentru PSD.
Izolarea politică. Uriaşul care nu ştie să împartă are picioare de lut. PSD este astăzi un partid izolat: parteneriatul cu ALDE a luat sfârşit, Pro România caută să-i ia locul în zona de stânga, intelectualii de stânga şi societatea civilă de aceeaşi orientare îl ocolesc. Doar “sindicatele” lui Gabriel Oprea se mai înghesuie să colaboreze cu partidul din Kiseleff 10. În turul al doilea al prezidenţialelor, niciun candidat mai mic, dar semnificativ nu a anunţat formal sprijinul pentru Dăncilă. PSD s-a temut de restructurarea Guvernului şi, din arogantă, a ajuns să piardă guvernarea, să aibă un potenţial extrem de limitat de coaliţie, adică exact ce s-a chinuit să construiască după 2004 şi, în special, după 2010 şi 2014. Chiar în ipoteza improbabilă a unui scor decent în alegerile parlamentare de anul viitor (să zicem, 30-35%), partidul ar avea o dificultate majoră în a-şi găsi parteneri de drum. Baronii locali şi primarii, când se mobilizează, nu pot face faţă unui electorat urban în creştere/consolidare foarte determinat să dea PSD o lecţie.
Strategia de campanie electorală. În directă legătură cu punctul anterior, campania prezidenţială a fost despre numirea noului Guvern şi, în turul al doilea, despre dezbaterea prezidenţială. La niciun moment, PSD nu a fost capabil să ofere un narativ alternativ despre mandatul lui Iohannis (cu argumente credibile, nu cu sound-bites fără pic de build-up) şi să transforme alegerile într-un referendum care să-i pună probleme preşedintelui în funcţie. Rar mi-a fost dat să văd o campanie mai fără idei şi fără energie în definirea contracandidatului: lentoarea lui Iohannis s-a transferat şi la PSD. Cum se ştia de la început că este foarte greu să câştigi aceste alegeri, nu s-a riscat nimic, iar abordările proaspete, atât ca tematică, cât şi ca execuţie, au lipsit. Povestea economică a fost doar despre pericolul austerităţii, ţintind mobilizarea, în primul rând, a pensionarilor şi a angajaţilor din sectorul public. Prea puţin spre deloc despre inegalitate, sistemul social, modelul economic, rolul statului în economie (vezi mai jos) - poate şi consecinţa precarităţii politice a candidatei, care, dincolo de bunele intenţii, şi-a arătat limitele, într-una din conferinţele de presă maraton, în a susţine un discurs aplicat de policy (a se vedea partea de politică externă). Povestea pozitivă, constructivă a candidaturii a lipsit şi ea.
Care sunt provocările?
Cine votează stânga/PSD? Ce nu e clar pentru PSD - şi nu de ieri, de azi, ci de aproape 20 ani - este coaliţia de votanţi cu care poate câştiga alegerile prezidenţiale, în contextul schimbărilor demografice, economice şi de mentalităţi din societatea românească. Stânga europeană în general este în derivă, iar una din explicaţiile majore ţine de tensiunea dintre votanţii ei potenţiali: pe de-o parte, îi avem pe lucrătorii manuali sau cu skilluri reduse din industrie şi servicii (lower skill service workers; manual and clerical lower skill manufacturing workers), pe de alta, îi avem pe sociocultural professionals, adică pe cei denumiţi la noi „tinerii frumoşi şi liberi” (deşi nu este vorba doar de tineri). Principala diferenţă (şi sursă a tensiunilor din Vest) este că aceştia din urmă văd printr-un stat mai puternic accentul pe politici orientate către investiţie socială (investment-oriented policies), care se traduc prin mai multe investiţii în educaţie, în creşterea/îngrijirea copiilor, în cercetare şi dezvoltare, pe când votanţii tradiţionali ai stângii privilegiază beneficiile directe pe termen scurt (în primul rând, transferuri sociale - welfare transfers) - consumption-oriented policies. Aveţi întreaga dinamică explicată foarte bine de Beramendi et al. (2015) în The Politics of Advanced Capitalism. Ceea ce s-a întâmplat, în Europa de Vest, este că, şi sub presiunea globalizării, votanţii tradiţionali ai stângii au mers către partide populiste, care au îmbrăţişat politicile axate pe consum şi un discurs protecţionist. În general, stânga mainstream, social-democrată a reuşit electoral acolo unde s-au întâmplat trei lucruri (Abou-Chadi & Wagner, 2019): 1) s-au adoptat politici orientate către investiţii; 2) s-au preferat poziţii socioculturale de tip liberal (la noi, PSD are poziţii socioculturale conservatoare hardcore); 3) stânga nu şi-a alienat votanţii tradiţionali beneficiind de lipsa unei opoziţii puternice din partea sindicatelor.
Dacă stânga vrea să conteze pe termen lung în România, trebuie să înceapă să aibă dialog şi susţinere din partea acestor sociocultural professionals, care sunt animaţi mai degrabă de preferinţe post-materialiste. Sincer, nu înţeleg, iar aici vorbesc extrem de pragmatic, de ce s-a preferat radicalizarea electoratului tradiţional (cu mesaje de tip peremist), când baza de primari şi activişti era suficientă pentru mobilizarea acestor votanţi (plus parte din măsurile economice care s-au luat). De ce să nu angajezi un dialog cu cei care chiar îţi pot aduce victoria la prezidenţiale? Ştiu, e vorba de decizii greşite sau din calcul personal (justiţia), dar şi de lipsa de credibilitate a liderilor şi de lipsa de idei.
Nici electoratul tradiţional al stângii nu este pe deplin câştigat. Diaspora nu este o ameninţare pentru PSD doar prin numărul de voturi pe care le poate aduce (sau printr-un număr mult mai mare de parlamentari). Aşa cum s-a văzut în America Latină (Doyle, 2015), cei care primesc remitenţe (4,3 miliarde de dolari în 2018, peste 2% din PIB) tind să devină mai de dreapta, pentru că îşi permit alt tip de servicii sociale şi depind mai puţin de stat. Mai mult, dacă ştie să joace corect, PLUS poate intra acolo unde USR nu a avut nicio şansă, ţinând cont de credibilitatea lui Cioloş în rândul fermierilor, prin ocuparea unei nişe care a devenit social-democrată în lipsa unui partid creştin-democrat şi ţărănesc clasic.
Un singur partid sau diverse grupări de stânga armonizate politic? Aceasta este întrebarea firească dacă punctul de plecare în dezbatere este tensiunea dintre aspiraţiile mai multor categorii de alegători. Un mare partid care să armonizeze diferite sensibilităţi de stânga (am să dezvolt mai jos temele) presupune instituţionalizarea acestor curente (ceva ce s-a întâmplat de exemplu în USR), dar şi un mecanism democratic de funcţionare, prin care să existe un echilibru între unitate şi diversitate. Nu cred că, în acest moment, PSD are resursele pentru o astfel de schimbare de mentalitate şi de organizare. Încurajarea diferitelor grupări de stânga (partide mai mici, unele mai radicale, ecologişti, feministe, zona mai academică/de think-tanks, stânga ca expresia socială şi artistică) aduce cu sine problema nivelului de fărămiţare/agregare pentru a conta în alegeri cu prag electoral la parlamentare de 5%. Ce avem deocamdată: un PSD rămas în urmă; un Pro România care a fost capabil să capitalizeze prin demonizarea lui Dragnea şi a lui Dăncilă, cu o comunicare percutantă a lui Ponta pe Facebook, dar fără capacitatea de a ridica teme (nu este suficient doar să vrei impozit progresiv şi să enunţi reorganizarea administrativă, subiecte prea generale) sau de a se organiza; un Demos care nu duce lipsă de idei (uitaţi-vă la ideile economice ale Danielei Gabor!), dar care nu are capacitate organizatorică. Plus zona de societate civilă de stânga. Sunt sigur că USR ia un număr consistent de voturi ale sociocultural professionals, iar aici este de văzut ce se va întâmpla cu cei mai de stânga din partid pe măsură ce curentul dominant este către dreapta (în vederea unei guvernări cu PNL).
Văd aici o alegere pe care PSD o poate face. Ponta şi Dragnea au cultivat ALDE ca soluţie pentru a-şi asigura majorităţi în Parlament şi pentru a scăpa de povara unui partid fără aliaţi. Întrebarea este dacă PSD va lua decizia conştientă (dacă va avea cine, evident) să-şi cultive parteneri potenţiali mai la stânga. Altfel, marea întrebare la stânga este cine va putea construi şi strânge împreună grupuri de stânga atât de diverse.
Reprezentare descriptivă (descriptive representation)? Ce formă de organizare? Mesajul este important, dar purtătorul lui este la fel de important. Iar aici aduc în prim-plan chestiunea reprezentării descriptive. Dacă vrei să reprezinţi noua stângă, nu o poţi face doar cu oameni care nu au nimic de-a face cu aceşti sociocultural professionals. Îmi puteţi arăta un corporatist adevărat în prim-plan la PSD (sau la Pro România)? Sau vreun academic adevărat (cei cu diplome la fabrici de plagiate nu se pun)? Nivelul de interes pentru problemele reale ale tinerilor, studenţilor sau minorităţilor este atât de redus. Cât timp votanţii nu se pot vedea în cei pe care ar trebui să îi voteze, nici măcar primul pas spre schimbare nu a fost făcut.
Partidul de astăzi, că este de stânga sau de dreapta, nu mai poate funcţiona la turaţie maximă doar în campaniile electorale. Trebuie să devină o maşinărie de comunicare şi de politici publice, punând împreună şi partea de substanţă, şi cea de împachetare a ofertei. Aici trebuie să coordonezi palierul politic cu cel tehnic, să înveţi ceva din ce fac partidele moderne, să generezi idei şi competenţă in-house, cu echipe de policy, de comunicare, de digital sau de field operations recrutate profesionist. În România, statul finanţează masiv partidele, dar ce lipseşte este profesionalizarea acestora. La PSD, s-a văzut în ultima campanie: bugete cheltuite aiurea în media pentru mesaje rudimentare. Împărtăşesc ideea unui partid ca fabrică de idei şi ca sursă de implicare: partidul generează ideologie, polemizează/politizează teme, speculează agenda publică şi îşi creşte/triază/promovează oamenii.
Ce teme pentru viitoarea stângă? N-am să mai revin asupra toxicităţii felului în care tema justiţiei a fost abordată în PSD. Nici măcar n-am să vorbesc despre personajele sinistre devenite purtători de mesaj. Doar am să scot în evidenţă cât de multe sunt temele esenţiale care, pentru stânga partizană, sunt mai degrabă periferice: viitorul muncii (ce profil economic ne dorim, ţinând cont că, de exemplu, 51% din joburile din regiunea noastră pot fi automatizate în 10 ani cu tehnologiile are există astăzi, conform McKinsey & Company? cum abordăm chestiunea precariatului? ce răspuns la migraţia forţei de muncă?), raportul între consumption-oriented şi investment-oriented policies, rolul naţionalismului economic, poziţionarea faţă de competiţia dintre marile puteri, pentru a ne asigura securitatea alături de partenerii vestici, dar şi pentru a ne proteja de impactul negativ al încetinirii globalizării. Sunt doar câteva subiecte mari, teme care trebuie puse împreună într-o agendă a stângii de la care se pot construi apoi strategii politice şi electorale.
S-ar putea să fiu catalogat naiv, dar aşa aş vrea eu să văd purtată dezbaterea despre reforma stângii (sau a PSD, dacă vreţi). Dacă lucrurile vor continua cum le-am văzut în ultimele zile, dreapta poate sta liniştită pentru următorii cinci ani. Bineînţeles, cu marea condiţie de a nu ne face să retrăim momentul 2010 sau de a nu promova în funcţii publice incompetenţi sau corupţi.
Se încarcă comentariile...
