Într-un interviu publicat de Hotnews.ro, consilierul prezidenţial Leonard Orban ne-a oferit prima reacţie mai amplă a unui oficial avizat pe tema Europei cu două viteze. Desigur, preşedintele Klaus Iohannis spusese cu ocazia primirii premierului Maltei că respinge categoric ideea divizării Europei, dar lumea aştepta explicaţii mai largi. În definitiv - se întreabă atâta lume - de ce ar fi atât de grav dacă Europa s-ar împărţi după zone de competitivitate? Şi nu cumva societatea românească a respirat uşurată atunci când se renunţase la un termen precis pentru adoptarea monedei comune? Cursa austerităţii pe care o declanşase fostul preşedinte Traian Băsescu în 2010, cu urmările pe care le ştim, nu avusese ea ca scop ultim tocmai aderarea cât mai rapidă la zona euro? Prin urmare, România nu ar putea mai curând să profite de pe urma unei „marginalităţi” europene care nu este rea decât dacă o interpretezi în cheie morală? Dar e vorba cumva aici de morală şi de prestigiu politic sau mai curând de politici pragmatice?

Curiozitatea e mare şi problema stârneşte interes mai ales prin lucrurile nespuse. Ce a răspuns Leonard Orban? Întrebat de Hotnews „ce ar pierde România, în mod concret, în urma instituirii unei Europe cu mai multe viteze”, consilierul Preşedintelui nu a putut să dea un răspuns precis şi direct. El a continuat să spună că problema constă în „pierderea de coeziune a Uniunii”. „Dar cum s-ar traduce asta? De ce i-ar interesa pe români?”- a insistat reporterul. „Păi pentru că ne interesează consolidarea Uniunii”, a repetat Orban. După care consilierul prezidenţial a continuat să explice că problema centrală ar fi în primul rând aceea de ordin general, căci din ea s-ar atrage ulterior toate consecinţele de ordin particular. Logic, dar pentru public insuficient.

Oficialii români au repetat invariabil placa cu coeziunea Uniunii şi acum îşi dau seama (dacă îşi dau seama) că nu au niciun răspuns în cazul în care politica europeană îşi va schimba direcţia.

În orice caz, am putut constata încă o dată că nu există la nivelul statului român niciun proces de reflecţie privitor la viitorul Europei şi la scenariile posibile de urmat, deşi subiectul a luat amploare în Occident de vreo 4-5 ani de zile, ideea datând încă din epoca extinderii către Est. Oficialii români au repetat invariabil placa cu coeziunea Uniunii şi acum îşi dau seama (dacă îşi dau seama) că nu au niciun răspuns în cazul în care politica europeană îşi va schimba direcţia. Dar mai grav este că nu a existat o reflecţie sistematică nici măcar la nivelul societăţii, nu s-au scris cărţi, nu s-au scris articole, nu s-a gândit absolut deloc pe tema Europei (de la Constantin Noica din anii 80 sau Adrian Marino cu un deceniu mai târziu) decât cel mult în clişeele de manual. Poate cineva mizează acum pe manifestaţiile din piaţa Victoriei cu steagul din „licurici” al UE sau pe articolul lui Mircea Cărtărescu din FAZ? Ar fi candid să crezi că o scenografie de stradă şi câteva articole de ocazie ar putea ţine loc de reflecţie politică şi filozofică. Contribuţia conceptuală a României la Europa este în ultimele două decenii egală cu zero şi exact acesta este motivul principal pentru care nu stăm la „masa deciziilor”.

În fine, evenimentele se accelerează şi politica românească a părut să intre în alertă. Liderul PSD, Liviu Dragnea i-a cerut preşedintelui să organizeze consultări cu partidele şi, în mod separat, PNL a propus organizarea „unei ample consultări în societatea românească”. PSD afirmă că „România trebuie să respingă categoric orice scenariu privind o Europă cu mai multe viteze sau o Uniune a cercurilor concentrice”. Iar PNL spune la rândul său că „singura cale de urmat pentru proiectul european este o Uniune Europeană mai puternica, mai democratică şi mai unită”.

Ar fi de dorit să depăşim sloganurile şi să încercăm în sfârşit să ne gândim condiţia pe cont propriu.

Dar se pare că nu e vorba de un proces de deliberare în adevăratul sens al cuvântului, ci doar de stabilirea unui consens. În definitiv, toţi au spus exact acelaşi lucru. Dar dacă lucrurile vor urma alt curs decât acela dorit? Care sunt scenariile alternative?

Şi ca să ne întoarcem de unde am plecat: nu ne-am putea oare imagina viitorul, mai împăcaţi cu sine, la „periferia” Europei? Dacă tot nu avem nicio idee despre Europa în ansamblu, una care să fie luată în serios şi la Berlin şi la Paris, nu am putea încerca, în schimb, să gândim „periferia” ei şi să-i oferim acesteia un sens? În orice caz, ar fi de dorit să depăşim sloganurile şi să încercăm în sfârşit să ne gândim condiţia pe cont propriu.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle