Vă propun să încercăm să medităm pe rând asupra acestor chestiuni, practicând un necesar echilibru între raţiune şi simţire, aşa cum ne impune conţinutul lor extrem de complex şi, nu în ultimul rând, pentru unii, controversat. Menţionez faptul că înţelegerea corectă a demersului meu jurnalistic necesită şi lecturarea primelor două episoade ale acestei mini-serii, ceea ce vă invit să faceţi: -episodul 1-  /  -episodul 2-

 

Despre chestiunea evreiască în România începutului de sec. XX şi în România începutului de sec. XXI - o necesară comparaţie

Condiţii istorice ale dezvoltării antisemitismului în România începutului de secol XX

Comunitatea evreiască aflată în teritoriile Statului Român, în prima jumătate a sec. XX, a cunoscut atât fericirea generată de prosperitatea economică şi dezvoltarea culturală a evreimii româneşti, cât şi durerea începutului prigoanei, care a culminat cu crimele sângeroase comise în vremea Holocaustului.

Relaţia dintre români şi evrei nu a fost niciodată nici simplă şi nici tihnită. Convieţuirea dintre evrei şi români, la începutul modernităţii româneşti, şi-a aflat conţinutul într-un creuzet în care generozitatea şi îngăduinţa românilor faţă de străini şi loialitatea evreilor faţă de ţara adoptivă România, s-au întrepătruns atât cu mânia provocată în sufletul românilor de puterea economică tot mai mare a evreilor - dobândită, în viziunea corifeilor anti-semitismului românesc, prin mijloace oculte, dubioase, prin jefuirea averii naţionale etc. - cât şi cu dorinţa puternic manifestată a unei părţi a elitei evreieşti de a controla cât mai multe domenii ale societăţii româneşti, în numele prosperităţii etniei, dar şi uneori al unui sionism internaţionalist, eşuat într-un final, în experimentul socialismului bolşevic, şi apoi transformat, la nivel european, de Hitler şi imitatorii săi din dictaturile fasciste europene, în pretext pentru justificarea şi comiterea Holocaustului, asasinarea în masă a evreilor din Europa.

Teritoriile locuite de români nu au avut o prezenţă evreiască numeroasă, deşi evreul era un personaj cunoscut, deopotrivă acceptat, admirat şi invidiat, în oraşele şi satele româneşti de la începutul sec. XX. Recensământul din 1899 înregistra un număr de 269.015 de evrei în Regat, evreii reprezentând un procent de 4,6% din numărul total de locuitori. La Recensământul din 1912, se înregistra un număr de 239.957 evrei (3,3% din populaţie), cu o scădere a numărului de evrei cu aproximativ 30.000 de persoane, pentru ca la recensământul oficial din 1930 să fie înregistraţi 756.222 de evrei în teritoriile româneşti.

La începutul Secolului XX, conform statisticilor realizate de guvern, în Regat, 23,66% dintre marile întreprinderi industriale (146 din 625), erau deţinute de evrei. Evreii români reuşesc să devină o parte importantă a elitei capitaliste din teritoriile româneşti, înfiinţând numeroase întreprinderi industriale, dezvoltând afaceri prospere în diferite domenii economice şi financiare. Amintim câteva dintre întreprinderile înfiinţate de evrei, la cumpăna dintre sec. XIX şi sec. XX, în teritoriile româneşti: S. Sternberg (Galaţi, 1880) - prima fabrică de mobile şi tapiţerie din România, Moritz Wachtel (Copou-Iaşi, 1886) - prima fabrică mecanică cu aburi de frânghie, odgoane şi ţesătorie de chingi din România; Fraţii Weisengrun (Bogdăneşti-Bacău, 1889) -  prima fabrică de sticlărie din Moldova; Hornstein (Bucureşti, 1894) - prima fabrică de mobile de fier din România; Leo Geller & Comp. (Iaşi, 1900) - prima fabrică de ţesături din România; Moritz Rechler (Iaşi, 1901) - prima fabrică de ciorapi şi tricotaje din Iaşi; Fabrica pentru Cojitul Orezului (Bucureşti, 1904), înfiinţată cu capital oferit de Banca evreiască Marmorosch Blank & Co. etc.

Evreimea românească a reuşit, la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, să deţină supremaţia mai ales în domeniul economic definitoriu pentru România acelor timpuri, anume în agricultură. Arendaşii evrei deţineau marea parte a terenurilor agricole arendate străinilor - peste 900.000 ha în 1907, anul Răscoalei ţărăneşti. Numai în Moldova, de exemplu, familia evreiască Fischer avea în arendă aproximativ 200.000 ha de teren agricol. Activitatea de arendare a terenurilor agricole de către evreime era susţinută, ca şi în cazul activităţilor industriale, de capitalul bancar evreiesc. Clauzele contractelor de arendă au fost, în cele mai multe situaţii, extrem de dure pentru ţărănimea românească, fapt care a constituit una dintre cauzele principale ale declanşării Răscoalei ţărăneşti din 1907 şi a exceselor anti-semite comise de răsculaţi - a căror ură împotriva arendaşilor, trebuie s-o spunem, nu a fost determinată, în primul rând, de apartenenţa etnică a acestora, ci de lăcomia lor în administrarea pământurilor arendate şi de cruzimea manifestată în relaţia cu ţărănimea română.

Observăm că evreimea din teritoriile româneşti profită din plin de capitalul financiar oferit de băncile evreieşti din România şi străinătate, evreii reuşind, pe de o parte, să depăşească şi să învingă concurenţa oamenilor de afaceri români, lipsiţi de capital financiar, datorită precarităţii sistemului bancar românesc, aflat abia într-un proces de formare, iar pe de altă parte, să dilueze, într-o anumită măsură, caracterul naţional, românesc al debutului capitalismului în România.

De fapt, naşterea sistemului bancar în România, motorul oricărei societăţi de tip capitalist, se datorează evreilor, prin înfiinţarea Băncii Marmorosch, Blank & Co., în anul 1848, bancă puternică şi prosperă care va introduce în economia românească instrumente financiare moderne, precum împrumutul public sau pensiile private. Ulterior acestui moment de importanţă istorică, în teritoriile româneşti au fost înfiinţate de către evrei numeroase alte instituţii bancare, dintre care amintim, ca reprezentative, Banca Berkowitz (1880) şi Banca Generală a Ţării Româneşti, fondată în 1897 de Jacques Elias, evreul care şi-a donat, prin testament, toată averea Academiei Române şi din banii căruia a fost construit Spitalul Elias, din Bucureşti.

Naşterea şi dezvoltarea capitalismului în teritoriile româneşti, împleteşte lupta naţională a românilor pentru unitate statală cu emanciparea şi afirmarea minorităţii evreieşti ca important factor economic şi financiar în formarea economiei capitaliste româneşti.

Din această întrepătrundere, societatea românească, pe de o parte, va obţine foloase deosebite pentru progresul său economic, material şi cultural - căci nu poate fi negat rolul evreilor în moderinzarea României, alături de contribuţia istorică a altor străini de neam care au slujit cu loialitate Naţiunea Română, aşa cum au fost, de exemplu, MS Regele Carol I sau MS Regele Ferdinand Întregitorul - iar pe de altă parte, îşi va alimenta sentimentul naţionalist, cu nunanţe de antisemitism şi xenofobie, rămas neconsumat în sufletul elitei intelectuale româneşti, în ciuda înfăptuirii României Mari.

Prezenţa dinamică, eficientă şi mai ales, orgolioasă a evreimii în principalele domenii de activitate ale societăţii româneşti de la începutul sec. XX, precum şi activităţile politice de emancipare în care se implica elita evreiască - la care trebuie să adăugăm şi prezenţa unor activişti evrei în mişcarea socialismului utopic şi, ulterior înfinţării URSS, în acţiunile politice de inspiraţie bolşevică din teritoriile româneşti, precum înfiinţarea PCdR, ai cărui membri, la 23 august 1944, erau în majoritate, unguri şi evrei - au provocat reacţii tot mai dure din partea elitelor româneşti şi a autorităţilor statale.

Discursul naţionalist şi antisemit al lui Nicolae Iorga - să-l interzicem pe Iorga?

Printre cele mai puternice şi respectate personalităţi naţionaliste şi anti-semite ale vieţii politice româneşti de la începutul sec. XX, se numără istoricul şi politicianul român Nicolae Iorga. Uciderea lui de către legionari - ca expresie a "Justiţiei legionare" prin care este răzbunată, în epocă, asasinarea Căpitanului, cauzele şi contextul acestui act sângeros de ucidere a marelui istoric fiind grozav răstălmăcite, până la golirea de adevăr, de către istoriografia comunistă şi încă insuficient lămurite de istoriografia postdecembristă - a "şters" însă din memoria colectivă, pentru multe decenii, naţionalismul şi anti-semitismul lui Iorga. Totuşi, nu poţi discuta despre naţionalismul şi anti-semitismul românesc, fără a-l aminti pe Marele Iorga.

Dacă analizăm serios, sincer şi fără vreo politizare absurdă, contextul istoric în care Nicolae Iorga s-a manifestat ca naţionalist şi anti-semit, vom înţelege că marele istoric îşi află pe deplin justificarea atitudinii sale în chiar acest context - o societate românească aflată sub asaltul capitalului financiar evreiesc şi străin, cu o clasa de capitalişti români incapabili să se afirme plenar, asumându-şi în practică sloganul liberal la modă "Prin noi înşine!", cu un stat guvernat de politicieni corupţi, gata să cedeze pe nimic avuţia naţională străinilor dispuşi să plătească „comisionul“ sau să satisfacă felurite, egoiste şi mizerabile interese ale camarilelor de partid etc.

În 1910, Nicolae Iorga rostea în Parlamentul României o incendiară interpelare pe subiectul „chestiunii evreieşti”, intitulată „Naţionaliştii şi problema jidovească”, prin aceasta exprimând indirect sentimentele anti-semite care tulburau sufletul majorităţii românilor din epocă, sentimente provocate într-o bună măsură de dinamica şi conţinutul prezenţei evreilor în viaţa economică, socială şi politică a societăţii româneşti.

Vă ofer câteva fragmente din această interpelare:

Punctul de vedere al Guvernului este neted. Statul român a fost interpelat la 1878 în chestia evreiască, şi a fost interpelat, nu numai de Evreii din România, dar, graţie minunatei legături dintre Evreii de pretutindenea, de Jidovimea întreagă, cu privire la chestia evreiască. Şi Statul nostru a răspuns prin modificarea articolulul 7, îngăduind împământenirea individuală, prin Cameră şi Senat. Mai departe decât atât nu putea să meargă. Statul român este un Stat naţional, şi un Stat naţional nu se poate transforma de hatîrul nimănui într-un Stat cu caracter nenaţional.

Dacă ar voi un Evreu să cugete bine, şi ar cugeta în afară de prejudecăţile sale naţionale, nu ar putea să dea decât un asemenea răspuns: Statul acesta a fost întemeiat de Români; Statul acesta s-a sprijinit pe vitejia şi munca românească; Statul acesta s-a întărit prin cultura romanească; Statul acesta a fost stăpânit de spiritul românesc; prin urmare el nu poate să trăiască decât cu acest caracter. Dacă, din nenorocire, mulţămită păcatelor noastre, am ajunge să schimbăm caracterul României, acordând măcar în parte ceia ce ni cer aceşti domni (evreii n.n.), atunci România nu ar mai fi România. Misiunea ei întreagă ar dispărea, chemarea ei pentru viitor nu ar mai putea să se menţie; România, care este un centru pentru viaţa românească de pretutindeni, ar înceta fără îndoială să mai fie acest centru. (...)

D-lor, de când pleacă aceste agitaţii evreieşti din România? Agitataţiile acestea pleacă, nu de la un fenomen în legatură cu desvoltarea elementului evreiesc din ţară, ci agitaţiile acestea pleacă de la un fapt în aparenţă legat de mişcarea socialistă din România. În fruntea acestei mişcări se găsea, pană acum câteva luni, doctorul Racovschi, o persoană foarte bine primită într-un timp de mai toată lumea politică română. Acum, cu ocasia răscoalelor ţărăneşti (Răscoala din 1907 n.n.), s-a văzut cine era Racovschi, ce rol a avut Racovschi în acele răscoale, şi cei mai buni prieteni ai sai au fost siliţi să lepede orice legatură cu şeful socialiştilor din România, cu şeful străin al socialismului cu scopuri străine din România, şi atunci, în starea aceia de spirite de după răscoale, care provoca hotărâri răpezi, de care lumea nu ar mai fi capabilă acum, doctorului Racovschi i s-a arătat drumul spre străinătate. A fost expulsat.

El s-a dus în străinătate, şi un om de o fire ca a doctorului Racovschi, cu atâtea legaturi acolo, în străinătate, în anumite medii din străinătate, un om deprins a scrie, a vorbi, a agita, ca doctorul Racovschi, natural că, ajungând în străinătate, a scris, a vorbit şi a agitat. El a făcut să ni se trimeată de la Stuttgart o anumită somaţie în ceia ce priveşte felul cum avem să ne comportăm faţă de agitaţille socialiste. Şi după aceia a mers şi mai departe, însă nu la lumina zilel. Jurnalele din strainătate într-o dimineaţă au trezit chestia evreiasca la noi. Chestia aceasta a fost trezită la noi de câte ori aveam de discutat o criză aici în tară; chestia evreiască apărea, căci bunii noştri compatrioţi asteptau acest moment. Îndata ce momentul vine, ei îşi fac datoria de a ne soma încă odată să le acordăm drepturile lor.

Va să zică, doctorul Racovschi fiind în străinătate, având legăturile sale cu anumite cercuri prin acea firească legătură pe care o vom documenta-o îndată între agitaţia socialistă şi tendinţa evreiască de a avea la noi mai mult decât toată averea noastră, decât tot creditul nostru (bancar n.n.), decât toată înrâurirea asupra vieţii noastre politice, multămită va să zică acestor legături, doctorul Racovschi deschide focul împotriva României. Nu în ceia ce priveşte caracterul legal al expulsării sale, nu în ceia ce priveşte drepturile socialiştilor în România de a se constitui în partid, ci doctorul Racovschi deschide intr-o revistă din Paris, în Courrier Europeen, revistă cu scopuri frumoase umanitare, cu frumoase scopuri libertare, din care mai mult decâ odată transpire însa interesul specific evreiesc, doctorul Racovschi deschide în Courrier Europeern focul împotriva României pe chestia evreiască.

Un lung articol, cu înfăţişarea foarte documentată, era menit să arate Europei că nici într-o ţară nu sunt mai rău trataţi Evreii decât în România. (...) Când în presa străină circulă calomnii categorice, sprijinite pe o documentaţie falsă, cuprinzând înteţiri împotriva noastră, reprezentantul (diplomatic n.n.) României în străinătate este cel d-intâiu chemat să rectifice. Dacă raspunde un particular, particularul rectifică şi foaia revine, iar, când particularul acela revine a doua oară, i se refusă tipărirea răspunsului. Dacă însă nici represintantul României nu răspunde unei acuzaţii, rămâne înnaintea opiniei publice europene numai acuzaţia care s- adus împotriva noastră şi pe care n-am respins-o.“ (sursa - Nicolae Iorga, Problema evreiască la Cameră. O interpelare, cu o Introducere de A.C. Cuza şi Note despre vechimea Evreilor în ţară, Vălenii de Munte, Tipografia "Neamul Românesc", Societate pe acţiuni, 1910)

Din interpelarea parlamentară a istoricului şi politicianului Nicolae Iorga, înţelegem că evreimea din teritoriile româneşti de la începutul sec.XX era privită de o parte a elitei româneşti, dar şi de majoritatea românilor din popor, ca o comunitate aflată atât în competiţie economică cu majoritarii români, suspectată că ar folosi pentru succesul economic mijloace imorale şi chiar ilegale, cât şi ca mediu de proliferare a unor atitudini extremiste anti-statale (socialism, răzmeriţe etc.) şi eventual anti-româneşti. Paradoxal, Nicolae Iorga atinge în discursul său şi teza „conspiraţiei evreieşti“ cu privire la Răscoala din 1907, în condiţiile în care, cum spuneam mai înainte, una din cauzele răscoalei a fost tocmai lăcomia şi cruzimea arendaşilor evrei.

Citind acest discurs rostit de Marele Iorga, în contextul Legii "antilegionare", vă întreb: trebuie să-l interzicem pe Nicolae Iorga sau să interzicem scrierile lui naţionaliste şi antisemite?

Rădăcinile antisemitismului românesc de secol XX

Sentimentele anti-semite exprimate la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX de elita intelectuală şi politică a românilor - determinate de ofensiva economică a capitalului financiar evreiesc şi de anumite activităţi politice evreieşti suspectate ca fiind antistatale şi antiromâneşti - s-au regăsit treptat în politicile anti-semite şi de naturalizare forţată a evreilor promovate de statul român şi au culminat cu crimele anti-semite comise în teritoriile româneşti pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Cauzele anti-semitismului românesc interbelic trebuie însă căutate şi recunoscute în felul în care minoritarii evrei şi majoritarii români au considerat să-şi definească relaţiile economice, sociale, culturale şi politice, la începutul sec. XX. Concluzia firească este că responsabilitatea pentru apariţia creuzetului social-economic, cultural şi politic în care îşi află rădăcinile fenomenul anti-semit românesc interbelic, este comună românilor şi evreilor din teritoriile româneşti, în grade şi intensităţi corespunzătoare mărimii comunităţilor respective, a potenţialului economic şi politic pe care îl deţinea fiecare dintre acestea în societatea românească şi mai ales, determinate de atitudinea promovată de evrei şi români, unii faţă de ceilalţi, la nivelul relaţiilor dintre indivizi, în temeiul unor spiritualităţi, mentalităţi şi interese nu de puţine ori aflate mai curând în antagonism şi confruntare, decât în complementaritate şi armonizare.

Această concluzie, evident că nu justifică nimic din crimele comise împotriva evreilor în teritoriile româneşti, care constituie acel încă insuficient dezbătut Holocaust din perioada anilor '40, dar trebuie să acceptăm că ea îi explică, într-o mare măsură, rădăcinile. Orice alt mod de a privi originile anti-semitismului românesc poate fi suspectat, în opinia noastră, de politizare, de propagandă naţionalistă sau etnicistă, de supralicitarea intereselor unei grupări naţionale/etnice în detrimentul alteia etc.

Evreii şi comunismul românesc - o relaţie nelămurită

În România începutului de sec. XXI, comunitatea evreiască este pe cale de dispariţie. Motivul nu este vreun anti-semitism tot mai virulent şi grosolan care ar infesta societatea românească - aşa cum în mod fals propagă unii activişti ai corectitudinii politice sau unii revanşarzi care caută foloase materiale prezente pentru crime ale trecutului - ci pentru simplul fapt că evreii români au emigrat din România, atât în perioada regimului comunist, cât şi după Decembrie 1989, spre alte teritorii, cu precădere în Statul Israel, determinaţi de căutarea unui bine personal superior celui oferit de ţara adoptivă.

Conform datelor statistice de la Recensământul organizat în 2011, „În România, au mai rămas doar 3.271 de evrei, cei mai mulţi locuind în Capitală şi în judeţul Ilfov. În ceea ce priveşte pregătirea academică a acestora, aproape jumătate sunt absolvenţi de studii superioare, peste o mie au terminat liceul şi doar nouă sunt analfabeţi.” (sursa) Rezultă că o mişcare românească anti-semită serioasă şi-ar epuiza rapid obiectul, pe motiv de lipsă de inamici. În comunităţile româneşti ale sec. XXI, evreul nu mai este nici comerciantul viclean, nici bancherul avar şi nici arendaşul lacom şi meschin, aşa cum era privit acum un secol. Totodată, teza „conspiraţiei sioniste” şi-a modificat conţinuturile, s-a transformat substanţial, astfel că în vremurile noastre auzim discutându-se mai curând despre „conspiraţia corupţilor” şi "înfeudarea economiei româneşti de către capitalul străin", despre "jefuirea resurselor naţionale de către corporaţiile multinaţionale" etc. Evreul anti-român, deşi mereu pomenit în literatura extremistă şi conspiraţionistă postdecembristă, pare că şi-a pierdut puterile oculte de care era suspectat acum un secol, imaginea lui contopindu-se, uneori până la dispariţie, în concepte oarecum superioare - Masoneria, Guvernul Mondial, Troica, Marea Finanţă etc.

Anti-semitismul românesc nu se mai manifestă la nivelul indivizilor şi al comunităţilor, ca acum o sută de ani în urmă, dimpotrivă, putem spune că deşi nu a dispărut din mentalul colectiv, el rămâne, pentru cei mai mulţi dintre români, o biată fantomă a unor vremuri de mult trecute.

Totuşi, anti-semitismul românesc încă există şi se exprimă, la nivelul agorei româneşti, în cadrul dezbaterii unor subiecte sensibile şi controversate, pe care unii le-ar dori trecute sub tăcere.

Poate că principala cauză a anti-semitismului românesc de sec. XXI este eşecul demersului de clarificare sinceră, obiectivă a rolului pe care unii evrei l-au avut în instaurarea dictaturii comuniste în România, de la nivelul unor înalte funcţii politice şi de stat.

S-a acceptat şi s-a promovat, de istoriografia colportată în comodele, autosuficientele şi enclavizatele medii academice româneşti postdecembriste, că nu este corect politic să discuţi despre originea etnică a indivizilor care au adus comunismul pe capul românilor, că este doar un mit că "evreii au adus comunismul", că într-un sfârşit, poţi fi suspectat că eşti anti-semit, rasist, xenofob etc. dacă scoţi în evidenţă prezenţa substanţială a evreilor şi a altor alogeni în aparatul de partid şi de stat de la începuturile dictaturii comuniste din România. O astfel de barbarie comisă asupra necesarei obiectivităţi a cercetării istorice, pe care este chemat să o respecte orice istoric serios, a lăsat să crească, în rândul unei părţi a elitei intelectuale româneşti - uneori până la a conferi valoare de adevăr pentru exagerata afirmaţie că „evreii ne-au adus comunismul” - o atitudine anti-semită hrănită prin contopirea oarecum forţată a noţiunilor „comunism“ şi „evreu“.

Realitatea istorică ne demonstrează însă că mulţi dintre militanţii comunisto-stalinişti importanţi care au provocat abdicarea forţată a MS Regele Mihai I şi au instaurat dictatura comunistă în 1947, au fost evrei. În arhive, există liste cu zeci, sute de înalţi activişti comunişti şi ofiţeri de Securitate de origine evreiască, a căror contribuţie substanţială la instaurarea şi consolidarea comunismului, precum şi la comiterea asasinatelor în masă din Gulagul românesc, trebuie să fie privită ca o crimă atât împotriva Naţiunii Române, cât şi a umanităţii.

Să amintim câteva dintre aceste personaje macabre ale comunismului stalinist din România:

"Celebra" Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn, 1893-1960): secretar general al CC al PMR între 1944 şi 1948; ministru de Externe al Republicii Populare Române (1947-1952), membru al Secretariatului General al Partidului Comunist Român (redenumit Partidul Muncitoresc Român, în 1948, revenit în 1968 la titulatura de PCR); preşedinte de onoare al Uniunii Femeilor Democrate Române (1948-1952), organizaţie care continuă entitatea interbelică controlată de URSS în România sub titulatura de Uniunea Femeilor Antifasciste Române. A fost înlăturată din viaţa politică, în 1952, de aripa naţionalistă a comuniştilor români din PMR.

Vasile Luca (Luka László, 1898-1963, multe surse documentare îi confirmă originea evreiască): fondator al Comitetului Democratic Evreiesc (CDE) de după război; membru al Secretariatului, Comitetului Central şi Biroului Politic al PCR/PMR (1945-1952); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Finanţe (1947-1952); arestat în 1952, este condamnat la moarte în 1954, dar sentinţa i-a fost ulterior comutată în închisoare pe viaţă; a decedat în detenţie, la Aiud, în 1963 şi a fost reabilitat oficial în 1968.

Teohari Georgescu (născut Burah Tescovici, 1908-1976): membru titular al Secretariatului, Comitetului Central şi Biroului Politic al PCR/PMR (1945-1952); subsecretar de stat pentru administraţie în Ministerul de Interne (1944-1945); ministru de Interne (1945-1952); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri între 1950 şi 1952; destituit şi arestat, în 1953, pentru “deviere de dreapta”, nu a fost condamnat; director al Combinatului Poligrafic “13 Decembrie” (1953-1972).

Iosif Chişinevschi (născut Jakob Roitman, a preluat la căsătorie numele de Chişinevschi al soţiei, 1905-1963): membru al CC al PCR din 1945; secretar responsabil cu propaganda (Departamentul Agitaţie şi Propagandă, 1948-1952); responsabil cu Propaganda şi Cultura (1952-1955); prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1954-1955); membru al Biroului Organizatoric şi şef al Secţiei Externe a CC al PMR (1950-1957). Este destituit şi eliminat din viaţa politică în 1957, de aripa naţionalistă a comuniştilor români din PMR.

Leonte Răutu (Lonia Oigenstein, 1910-1993): membru CC al PMR/PCR (1948-1972); membru în comitetul de redacţie la oficiosul "Scânteia" după război; şeful Secţiei de Verificări a CC al PMR în 1950 (care coordona verificarea originilor sănătoase ale membrilor de partid, precum şi demascările duşmanilor de clasă din Partid); membru al Biroului Organizatoric (1950-1953); membru al Comitetului Politic Executiv al PCR (1955-1981); secretar CC al PCR (1965-1969); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1969-1972); rector al academiei de partid “Ştefan Gheorghiu” (1972-1982).

Gheorghe Apostol (născut Aaron Gerschwin): preşedinte al Confederaţiei Generale al Muncii (1944-1953); membru al CC al PCR din 1945; prim secretar CC al PMR (1954-1955); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri până în 1968.

Petre Borilă (născut Iordan Dragan Rusev, 1906-1973): comandant al Diviziei de trădători “Tudor Vladimirescu” (1944-1947); şeful organizaţiei Bucureşti a PCR (1944-1947); şeful Direcţiei Politice a Armatei (care a coordonat politizarea Armatei şi epurarea ofiţerilor şi subofiţerilor cu simpatii monarhiste şi occidentale, 1948-1950); membru CC al PMR (1948-1968); membru în conducerea Comitetului Democrat Evreiesc în anii ’50; membru al Biroului Organizatoric al PMR (1950-1953); preşedintele Comisiei Controlului de Stat (1951-1958); membru în Biroul Politic al CC responsabil cu economia (1952-1953); ministru al Industriei Alimentare (1953-1955); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1954-1965). Cuscrul lui Nicolae Ceausescu, fiica lui, Iordana, a fost căsătorită cu Valentin Ceauşescu.

Silviu Brucan (născut Saul Bruckner/Brükker), redactor-şef adjunct al ziarului Scânteia după război, a coordonat campania propagandistică de comunizare. Ambasador la Washington (1956-1962); vicepreşedinte al Consiliului Radioteleviziunii Române (1962-1966); diverse alte funcţii în în nomenclatura de partid şi de stat, în ministerele conduse de M. Constantinescu, I. Chişinevschi şi apoi L. Răutu. Membru în posibila conspiraţie sovietică de înlăturare a dictatorului Nicolae Ceauşescu. După Dec. 1989, a avut o foarte scurtă carieră politică, din care s-a retras, fiind acceptat de mass-media românească în calitate de "analist politic", "Oracolul din Dămăroaia" (!).

Alexandra Sidorovici (1906-2000), soţia lui Silviu Brucan: acuzator public la “Tribunalul poporului” (1945-1946) în procesele intentate elitei politice şi culturale româneşti interbelice (procesul „ziariştilor de extremă dreaptă” şi procesul „criminalilor de război din Transnistria”); deputată de Bucureşti în Marea Adunare Naţională (1946-1952); secretar general al Ministerului Minelor şi Petrolului (1948-1958); secretar general al Uniunii Femeilor Democrate Române din 1948; conferenţiar, adjunct şef de catedră la catedra de marxism-leninism de la Institutul Politehnic din Bucureşti (1950).

Avram I. Bunaciu (Abraham Gutman, n. 1909): acuzator public "din partea poporului" în procesele de după război şi ministru al Justiţiei (1948-1952); secretar general al Marii Adunări Naţionale (1952-1956); ambasadorul României la ONU (1956-1957); ministru de Externe (1958-1961).

Ştefan Voicu (născut A. Rottemberg, 1906-1992): membru CC al PMR/PCR (1955-1984); redactor-şef adjunct la Scânteia (1948); redactor şef la Lupta de clasă din 1962 şi la Era socialistă din 1974. Decorat ca Erou al Muncii Socialiste.

Leonte Tismăneanu (născut Enea Leon Tesmeneţki, tatăl lui Vladimir Tismăneanu, autorul Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, care va sta la baza punerii în scenă, de către Traian Băsescu, a aşa-zisei condamănri a comunismului; 1913-1981): În anii '30, Leonte Tismăneanu a fost secretar al Uniunii Tineretului Comunist din Sectorul 2, Bucureşti, activist comunist la Brăila şi Galaţi. După şase luni de închisoare, ca deţinut politic, s-a întors la Soroca, unde a avut funcţia de secretar regional al P.C.d.R. În 1935, a fost exmatriculat din facultate datorită activităţii comuniste antistatale şi condamnat la închisoare, împreună cu comunistul Grigore Preoteasa, sub acuzaţia de deţinere de documente ilegale (comuniste). Redactor şef al Editurii PMR (viitoarea Ed. Politică), profesor la Facultatea de Marxism-Leninism din Universitatea Bucureşti. (Trebuie spus că fiul acestuia, istoricul Vladimir Tismăneanu, a contribuit major, prin activitatea sa ştiinţifică, la dezvăluirea abuzurilor şi crimelor comise de regimul comunist, răscumpărând într-o anumită măsură, păcatele comise de tată. N.N.).

Valter Roman (Ernst Neulander, 1913-1983): evreu vorbitor de limbă maghiară originar din Oradea, tatăl celui dintâi prim-ministru postdecembrist Petre Roman: veteran al brigăzilor internaţionale comuniste implicate în Războiul Civil din Spania; locotenent-colonel în cadrul Diviziei sovietice de trădători români "Horia, Cloşca şi Crişan"; în iunie 1944, a pledat în faţa Comisiei Litvinov (din cadrul Comisariatului poporului pentru afaceri externe al URSS) pentru înfiinţarea unui stat independent al Transilvaniei, girat de marile puteri URSS, SUA şi Marea Britanie; suspectat că ar fi fost unul dintre principalii fondatori ai Securităţii comuniste; şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă (ECP) al Armatei (ulterior Direcţia Superioară Politică a Armatei, 1948-1950); ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor (1950-1952); directorul Editurii Politice (din 1954); implicat, ca agent sovietic, în complotul K.G.B. şi al P.M.R. pentru arestarea şi asasinarea membrilor guvernului ungar anti-sovietic al lui Imre Nagy, după Revoluţia ungară din 1956 de la Budapesta; membru al CC al PCR (din 1965).

Ervin Voiculescu (născut Erwin Weinberg): i-a precedat în funcţie lui Laurian Zamfir la Direcţia Generală a Securităţii Poporului; director al Şcolii de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa; şef al Direcţiei Paşapoarte din MAE.

Generalul de Securitate Mişu Dulgheru (născut Dulberger, n. 1909): membru al Direcţiei Organizatorice a CC al PMR (1949-1952); şeful Direcţiei V (Cercetări Penale) a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului; şeful de cabinet al ministrului de Interne Teohari Georgescu (1948-1952), avansat la gradul de general (1951); destituit împreună cu Teohari Georgescu şi arestat; a emigrat la începutul anilor ’80 în Israel împreună cu familia.

Col. Francisc Butyka: activist CC al PMR; membru al Comitetului de Partid din centrala Ministerului Securităţii Statului, i-a succedat lui Dulgheru, între 1952 şi 1963, la conducerea Direcţiei V a Securităţii, renumerotată Direcţia a VIII-a în 1956.

Antisemitismul şi anticomunismul Mişcării Legionare - necesitatea unei cercetări istorice nepolitizate

Puternica prezenţă a evreilor în rândul elitei criminale a dictaturii comuniste - până la instaurarea naţionalist-comunismului lui Gheorghe Gheorghiu Dej, preluat ulterior de Nicolae Ceauşescu - faptul că această prezenţă nu este corect evaluată de istoriografia românească şi mai ales, faptul că nu avem încă o condamnare penală a comunismului românesc, alimentează şi astăzi sentimentele anti-semite ale unora dintre membri elitei intelectuale româneşti.

Evident, ca şi în cazul naziştilor germani, vinovăţia evreilor care au fost complici la impunerea comunismului, la pervertirea şi umilirea Naţiunii Române de dictatura comunistă, nu poate să fie generalizată asupra întregii etnii evreieşti din România. Totuşi, această vinovăţie, chiar şi individuală, rămâne legată şi de originea evreiască a respectivilor criminali şi oricând se vor găsi voci care să o folosească în sprijinul unui anti-semitism grosolan şi virulent.

O a doua cauză a anti-semitismului românesc de sec. XXI este reprezentată de un al doilea eşec al istoriografiei româneşti postdecembriste şi nu numai, anume refuzul sau incapacitatea de a clarifica sincer şi obiectiv cât din Mişcarea Legionară a fost naţionalism românesc defensiv, cât a fost anti-semitism doctrinar, filosofic, cât a fost crimă şi asasinat din sfera Holocaustului şi mai ales, cât a fost împotrivire faţă de instaurarea comunismului, în forme de rezistenţă şi luptă spirituală, politică şi militară, ca jertfă creştinească în Gulagul comunismului românesc.

Un eşec care, surprinzător şi dezolant, ajunge să îmbrace haina juridică a Legii „anti-legionare” în discuţie, o lege care, dorind să diminueze aşa-zisul fenomen de negare a Holocaustului, printr-o suplimentară şi inutilă reglementare juridică, ajunge să provoace deschiderea cufărului întunecatei Istorii româneşti a sec. XX, a acelor vremuri încurcate când imaginea legionarului este nu doar aceea a prigonitorului şi asasinului de evrei, ci şi a eroului creştin al luptei anticomuniste, iar imaginea evreului este nu doar aceea a victimei nevinovate asasinată în Holocaust, ci şi a activistului stalinist şi a securistului torţionar aflat în slujba criminalei dictaturi comuniste. Altfel spus, Legea „antilegionară” retrezeşte nişte amintiri dureroase, atât pentru noi, cât şi pentru cele câteva mii de evrei care trăiesc prin România, răni sufleteşti pe care nu numai că nu le vindecă, dar le şi redeschide, punându-ne în pericolul unei noi şi inutile sângerări...

Politizarea cercetării istorice nu este un fenomen nou. Această politizare a fost practicată de nazişti, de fascişti, de sovietici, de naţionaliştii români legionari, dar şi de elita mişcării sioniste a sec. XX. Ea este practicată şi în vremurile noastre - este suficient să privim la „reevaluările” comise asupra Istoriei de imperiile aflate în competiţie, precum Federaţia Rusă, SUA, U.E., China etc. - şi rămâne apanajul celor aflaţi la putere într-un sistem, într-un stat.

În cazul nostru, politizarea cercetării istoriei fenomenului legionar românesc a fost practicată de comunişti şi mai nou, este asumată de feluriţi cercetători istorici, activişti ai "corectitudinii politice", dar şi de unii politicieni, care ajung să vadă, din convingere, din precaritate intelectuală sau mai grav, din interes pecuniar, doar o anumită parte a paharului.

Mişcarea Legionară a fost - vorbim la trecut, pentru că prezentul nu cunoaşte existenţa vreunei formaţiuni legionare serioase ori a unui curent intelectual, doctrinar sau filosofic legionar consistent - un fenomen civic, religios, cultural şi politic deosebit de complex. Aderenţa masivă a tineretului universitar la Mişcarea Legionară, încă din primii ani ai existenţei sale, obligă orice istoric serios să se întrebe dacă nu cumva ideile şi valorile promovate în epocă de această mişcare răspundeau năzuinţelor acestei generaţii şi implicit, ale societăţii româneşti din acele timpuri.

Reprezintă o aberaţie de neacceptat să scoţi din contextul istoric ceea ce promova Mişcarea Legionară, să judeci cu valorile prezentului tău ideile naţionaliste din prima jumătate a sec. XX şi mai grav, să condamni aceste valori şi idei, pe motivul precar şi superficial că ele nu ar fi compatibile cu valorile actuale, doar din dorinţa de a extinde condamnarea Holocaustului asupra unei mişcări mistico-politice încă insuficient studiată, cunoscută şi înţeleasă.

Apoi, reprezintă o identică aberaţie şi gestul de a ignora, atunci când cercetezi istoria Mişcării Legionare, conţinutul relaţiei dintre minoritarii evrei şi majoritarii români - despre care am amintit mai înainte - precum şi efectele acestei relaţii asupra naţionalismului românesc din prima jumătate a sec. XX, naţionalism promovat de personalităţi precum Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nae Ionescu, A.C. Cuza etc., naţionalism în care Mişcarea Legionară îşi află mentorii spirituali şi rădăcinile doctrinare. Nu poţi spune că fumul iese fără foc...

Studierea atentă a evoluţiei Mişcării Legionare impune, totodată, şi detalierea corectă a contextului în care au fost comise crimele anti-semite ale Holocaustului din România. Probabil că măcar un argument este suficient pentru a anula generalizarea responsabilităţii pentru Holocaust în seama tuturor membrilor şi simpatizanţilor din epocă ai Mişcării Legionare, anume acela că după asasinarea Căpitanului, Mişcarea Legionară s-a sfărâmiţat treptat în mai multe grupări, iar direcţia politică impusă de Horia Sima - succesor al Căpitanului, promotor al apropierii de Germania nazistă şi arhitect, în colaborare cu Mareşalul Antonescu, al Statului Naţional Legionar - a reprezentat o diluare, uneori până la dispariţie, a multora dintre valorile spirituale şi morale promovate de Mişcarea Legionară la începuturile sale, precum şi o alunecare a grupării lui Sima în politicianism şi crimă.

Studierea politizată a istoriei a hrănit textul şi contextul Legii „antilegionare” în discuţie. Ajungem astfel la nişte efecte bizare, nedemocratice şi nefireşti. Prima dintre acestea este aceea că, prin absurd, devin valabile sentinţele instanţelor militare ale dictaturii lui Antonescu şi cele ale instanţelor dictaturii comuniste, prin care au fost condamnaţi cei acuzaţi că au fost membri sau simpatizanţi ai Mişcării Legionare. Au fost oameni condamnaţi ca legionari, fără să fie cu adevărat legionari, poate cel mult simpatizanţi. Au fost oameni condamnaţi şi asasinaţi, în perioada comunismului românesc, sub pretextul unei apartenenţe la Mişcarea Legionară, motivul real fiind  însă că ei s-au împotrivit instaurării regimului comunist, de multe ori cu arma în mână, ca partizani ai Rezistenţei anticomuniste. Cum să conferi valoare de adevăr unor asemenea sentinţe judecătoreşti abuzive şi criminale?

O altă concluzie aberantă a Legii „antilegionare“ este că eroismul luptătorilor din rezistenţa armată anti-comunistă şi jertfa mărturisitorilor din închisorilor şi lagărelor de exterminare ale Gulagului comunismului românesc, care au fost membri sau simpatizanţi ai Mişcării Legionare, nu mai pot fi recunoscute şi afirmate public, doar pentru motivul că aceşti eroi au avut, direct sau indirect, o legătură cu Mişcarea Legionară.

Să nu uităm şi un efect stupid şi periculos al legii în discuţie, anume acela că aplicarea acestei Legi „antilegionare” cu exces de zel poate să genereze interzicerea elogierii publice a unor personalităţi precum Nicolae Iorga, al cărui antisemitism – v-am oferit o mostră în fragmentul de mai-sus - dacă ar fi proferat astăzi, ar declanşa arestarea, judecarea şi condamnarea imediată a autorului! Evident că, alături de Nicolae Iorga, pot fi amintite – şi în spiritul Legii „antilegionare”, interzise de la elogiere - numeroase personalităţi importante din Istoria noastră, precum Nae Ionescu, Mircea Eliade, Octavian Goga, Mihai Eminescu etc., care au promovat, în unele scrieri sau în atitudini şi acţiuni publice, un naţionalism cu nuanţe antisemite!

Nu în ultimul rând, faptul că în Legea „antilegionară” se omite condamnarea organizaţiilor, propagandei şi activităţilor comuniste induce ideea că, pentru societatea românească a sec. XXI, comunismul nu reprezintă un pericol public şi că nimic din ceea ce înseamnă elogierea şi promovarea acestei viziuni care a stat la baza unor dictaturi sângeroase şi antiumane nu trebuie condamnat penal.

A nega evidenţa Holocaustul reprezintă într-adevăr o crimă şi merită pedepsită penal, însă a te folosi de Holocaust pentru a condamna „la pauşal” memoria a sute, mii de luptători anti-comunişti şi a zeci de personalităţi marcante ale spiritualităţii româeşti interbelice, printr-o lege care, extrem de bizar, nu interzice organizaţiile, activităţile şi propaganda comunistă, reprezintă tot o crimă, de această dată împotriva sufletului românesc.

Mă opresc aici şi vă ofer, spre meditaţie, un citat din Contemporary Global anti-semitism: a report provided to the United States Congress - United State Department of State (March 2008, pg.23 - sursa):

Denying the Holocaust is a crime in a number of European countries. For instance, Holocaust denial is illegal in Austria, Belgium, Czech Republic, France, Germany, Liechtenstein, Lithuania, Luxembourg, Poland, Portugal, Romania, Spain and Switzerland. Such conduct cannot be criminalized in the United States. The U.S. Constitution protects freedom of expression and, generally, the government may not restrict expression based on its content regardless of the offensiveness of the underlying message.”

Am încheiat citatul...

(Va urma)