lui John Locke, dar şi cu obligaţia politică şi consensul, deoarece aceste frici ale lumii libere la adresa libertăţii şi individualităţii l-au motivat şi mai tare pe Locke spre a se radicaliza şi a scrie despre egalitate şi consimţământ asupra celor ce conduceau cetatea. Chiar dacă a aşteptat 10 ani până să îşi publice Două Tratate de Guvernare, fiindu-i frică de repercusiunile Revoluţiei Engleze asupra propriei bunăstări, teoria politică a lui Locke a ajutat lumea să fie mai bună şi să se dezvolte în felul în care o vedem astăzi.

În acest articol voi analiza lucrările lui Boucher şi Kelly (2009), Beity (1980), şi Bennet (1979) pentru a descrie ce este consimţământul pentru guvernare şi obligaţia politică pentru John Locke. Voi începe prin a descrie ce este contractul social al lui John Locke, apoi voi argumenta problemele guvernării cu privire la consimţământul şi obligaţia politică a cetăţenilor. Voi demonstra că atât consimţământul tacit cât şi consimţământul scris contractual sunt uzate de către stat în era politică modernă, lăsând zero alternative pentru cetăţeni de a alege pentru ce stat îşi vor subordona obligaţiile politice. Cu toate acestea, justificarea lui John Locke pentru obligaţia politică este un eşec, cel puţin pentru Bennett (1979) şi Beitz (1980).

Pentru John Locke, guvernarea este o „invenţie a cărui scop este ameliorarea unor condiţii care ar apărea printre oameni în absenţa ei“. (Boucher şi Kelly, 2009, 211) Aşadar guvernarea este văzută de cei ce l-au interpretat pe John Locke ca aprovizionarea cu anumite produse, funcţii sau servicii pentru oamenii care se subordonează ei. Oamenii îşi cedează anumite drepturi sau puteri cum ar fi „dreptul pentru a decide pentru ei înşişi cum să coopereze sau să răspundă altor semeni în societate“ şi se obligă să „respecte legile, să accepte direcţii de la stat, şi să se abţină de la exercitarea a ceea ce ar fi dreptul lui natural de a pedepsi abaterile de la cursul normal al lucrurilor“ cu scopul de a beneficia de funcţiile şi serviciile guvernământului. (Boucher şi Kelly, 2009, 212-213)

Momentul când „se semnează contractul“ cu statul se numeşte consimţământ şi sunt unii care spun că acest consimţământ nu există pentru că un contract real nu există sau pentru că ar fi foarte dificil să aduni la un loc toţi oamenii dintr-o societate pentru a semna contractul pentru a forma guvernământul. Totuşi Boucher şi Kelly (2009) şi posibil şi alţii argumentează că se poate ca contractul să fi fost semnat de fiecare individ din societate. Locke spunea că „nimic nu poate să subordoneze un om decât propriul consimţământ“. (p.213) Aşadar, sunt două tipuri de consimţământ: explicit sau implicit. Consimţământul explicit implică un anumit tip de contract pe care atât tu cât şi autorităţile îl semnaţi la împlinirea vârstei de 18 ani, atunci când devii adult cu drepturi şi datorii. Consimţământul tacit sau implicit înseamnă că tu accepţi obligaţiile către autorităţile cetăţii prin rămânerea în locul unde te-ai născut. Rezidenţa, dar şi contractul, vine cu propriile probleme. Totuşi, se pare că statele uzează o combinaţie între cele două tipuri de consimţământ – contractual sau pe bază de rezidenţă – prin oferirea unui certificat de naştere când te-ai născut, îţi este oferită o carte de identitate când împlineşti 14 ani etc. În cazul cărţii de identitate, persoana căreia i se oferă nu este întrebată dacă acceptă sau nu să fie cetăţean, dacă acceptă politica socială sau de taxare sau dacă persoana acceptă să fie înregistrată ca locuind în casa părinţilor. Aşadar, suntem obligaţi atât din punct de vedere rezidenţial cât şi contractual să ne îndeplinim obligaţiile politice către stat.

Problema cu semnarea literalmente a unui contract cu statul este simplă: ai semnat, trebuie să respecţi clauzele, cu întrebarea legitimă dacă semnatarul era capabil să înţeleagă ce semnează. Însă problema şi mai mare este cu consimţământul tacit, o formă a acestuia fiind consimţământul prin rezidenţă. De ce este cineva obligat să plătească taxe doar pentru că s-a născut şi locuieşte în acel loc, şi de ce nu este acel cineva lăsat să aleagă cărui guvern să plătească taxele? Antropologul francez Marcel Mauss (1954) a venit cu o explicaţie fără însă să îşi dea seama. Scriind despre cadou ca act antropologic şi teoretizând tipurile de obligaţii (de a da, de a primi, de a da înapoi), el notează că dacă cineva îţi dă ceva (în acest caz statul îţi dă securitatea supravieţuirii, protecţia proprietăţii şi infrastructura), atunci reciprocitatea te obligă, într-un fel misterios (iar ratele de conformism sunt aproape de 100%, chiar dacă nu eşti legal obligat în cazurile de dare şi primire de cadouri) să plăteşti înapoi când ţi se cere.

Aşadar, aşa cum spune şi Bennett (1979), acel cineva care „se naşte pe pământul deţinut de alţii“ nu este liber. (p.233) Dacă te naşti pe pământul proprietatea altora, în cele mai multe cazuri a părinţilor tăi sau a statului proprietar de spital, atunci eşti subordonat proprietarilor pământului unde te naşti. Singura soluţie, spune acelaşi autor, pentru a fi liber de toate obligaţiile către stat, este să cauţi pământul care nu este deţinut de nimeni. Sau, dacă cineva te acceptă pe pământul proprietate privată dar fără să te oblige să respecţi legile statului. Dar în acest caz deţinătorul pământului intră în conflict cu legile statului, însă tu nu ai făcut nimic rău. Aşa cum spune Bennett, „singura autoritate reală stă în deţinătorul pământului, în timp ce statul are autoritate numai prin bunăvoinţa proprietarului pământului“. (p.234) Teoria lui Locke a obligaţiei politice care provine din conflictul de interese între deţinătorul original şi autorităţile create prin contract social este un eşec, susţin Bennett (1979) şi Beitz (1980).

În concluzie, toţi oamenii de pe glob respectă deciziile şi directivele guvernământului, dar nimeni nu îşi aminteşte când a semnat vreun contract pentru acele obligaţii politice exceptând semnăturile de pe cartea de identitate şi contractele de rezidenţă. Aşadar este implicit faptul că un consens tacit este folosit de guverne peste tot în lume pentru a te obliga să plăteşti taxe. Acest consimţământ tacit şi obligaţiile politice de a fi cetăţean nu provin dintr-o înţelegere rezidenţială, adică tu alegând să nu pleci şi să rămâi unde te-ai născut, ci din antropologia socială a lui Mauss (1954) care explică reciprocitatea. Tu ai acceptat „cadoul“ statului şi te simţi obligat să îl plăteşti atunci când statul începe să colecteze taxele.

Bibliografie:

Beitz, C.R. (1980). Tacit Consent and Property Rights. Political Theory, 8(4), 487-502.
Bennett, J.G.(1979). A note on Locke’s theory of tacit consent. The Philosophical Review, 88(2), 224-234.
Boucher, D. & Kelly, P. (2009). Political Thinkers. From Socrates to the Present. Oxford: Oxford University Press.
Mauss, M. (1954). The Gift. London: Cohen and West.