Despre coabitare

„ Sprijină ( T. Băsescu - n.r.) pe faţă noul partid Mişcarea populară şi îi conturează strategiile de luptă, neobosind să atace principalul adversar al acesteia, USL, căreia îi inventariază cu voluptate şi cu voce tare defectele.”

Cuvântul cel mai frecvent rostit în cursul săptămânii trecute în mediile politice şi de presă de la Bucureşti a fost, fără doar şi poate, coabitare.

Îngrijoraţi de raporturile tot mai deteriorate şi mai vijelioase, de replicile din ce în ce mai contondente, adesea necontrolate, schimbate de preşedintele Traian Băsescu şi de premierul Victor Ponta, care au avut foarte adesea alături de ei grupuri vocale de acompaniament alcătuite din consilieri prezidenţiali, pe de-o parte, şi din miniştri, pe de alta, unii comentatori s-au grăbit să anunţe sfârşitul coabitării.

Lucru inexact şi, în plus, imposibil căci, oricât de violente ar fi sau ar deveni în viitor discursurile celor două tabere, oricât de pasional se vor pândi ele la cotitură, nu stă în puterea acestora, a vorbelor ori a emiţătorilor lor să pună capăt coabitării. Aceasta e un dat, ea există, indiferent de vrerea domnilor Băsescu şi Ponta, ca urmare a rezultatului voinţei conjugate, liber exprimate a electoratului la prezidenţialele din anul 2009 şi la legislativele din luna decembrie a anului trecut.

Dacă ceva este cu adevărat în primejdie, atunci acest ceva e reprezentat de pactul de coabitare semnat între cei doi importanţi lideri politici. Un pact care a funcţionat asemenea unui cod de bună purtare, precum un reminder al bunelor maniere şi al conduitei civilizate ori ca o recapitulare a regulilor specifice vieţii democratice. Pactul s-a dovedit necesar de vreme ce nici unul dintre semnatari nu a dovedit anterior că ar fi familiarizat ori că s-ar împăca cu ideea că în politică există o subtilă diferenţă între adversitate şi duşmănie şi că gradul de respectare a diferenţei în cauză funcţionează asemenea unui fin indicator al sănătăţii şi autenticităţii unei democraţii.

Într-unul dintre ultimele sale interviuri, marele lider ţărănist Corneliu Coposu, adversar neîmpăcat al comunismului, dar şi al criptocomunismului întruchipat de preşedintele de atunci al României, dl. Ion Iliescu, ţinea să reamintească distincţia cu pricina, făcând apel la punerea ei în practică în contextul vieţii politice, dar şi în cel al campaniei electorale din anul 1996.

Au trecut de atunci mai bine de 17 ani, însă politicienilor dâmboviţeni diferenţe naturale, ca cea amintită mai sus, continuă să le rămână străine. Fapt relevat cu asupra de măsură de evoluţiile politice şi de susţinutele şi vitriolantele canonade verbale din încheiata săptămână. Evoluţii ce au însemnat sfârşitul iluziilor celor ce au sperat că în România viaţa politică ar fi ajuns la maturitate şi că şi la noi ar fi posibile coabitări calme de genul celor ce au marcat, bunăoară, viaţa politică franceză a ultimelor decenii.

Preşedintele Traian Băsescu şi-a motivat reluarea atacurilor la adresa prim-ministrului Victor Ponta prin obligaţia sa de a nu-i minţi pe români în legătură cu guvernarea, prin dreptul acestora de a fi informaţi asupra incompetenţei Cabinetului şi a premierului. Ca şi cum cetăţenii României nu ar vedea cu ochiul liber şi nu ar simţi pe propria piele că atât domnul Ponta cât şi miniştri săi mai mult vorbesc decât fac. Că guvernanţii se simt mult mai bine în studiourile de televiziune decât în birourile ori în locurile în care ar trebui să rezolve problemele ţării. Ca şi cum nu ne-ar fi clar tuturor şi nu am simţi cu toţii în portofele că preţurile cresc şi că se scumpeşte viaţa, în ciuda anunţurilor referitoare la producţii agricole record, care până şi ele înseamnă catastrofe naturale pentru responsabilii de la nivel înalt ai agriculturii româneşti, dar că, în schimb, în spitalele româneşti se ieftineşte moartea, în pofida discursurile avântate, rostite pe un ton marţial, ale ministrului Eugen Nicolăescu şi a calmului imperturbabil, de şoarece de bibliotecă, al noului preşedinte al Casei Naţionale de asigurări, dl. Cristian Buşoi.

Guvernanţii se simt mult mai bine în studiourile de televiziune decât în birourile ori în locurile în care ar trebui să rezolve problemele ţării.

Ca şi cum nu am vedea cu toţii că mai toate marile privatizări eşuează, că preşedintele se bucură într-un chip greu de calificat pentru asta şi îşi concentrează bucuria în filipice la adresa guvernului şi că şomajul e în creştere, că disponibilizările se înmulţesc în numele magicului cuvânt eficientizare, că guvernului îi e tot mai puţin la îndemână să finanţeze programele sociale, sănătatea şi educaţia ori să găsească bani pentru pensii şi salarii. Că universităţile luate cu asalt chiar în aceste zile sunt tot mai puţin furnizoare de autentice programe de studii şi tot mai mult birouri de taxe şi impozite, fără perceperea cărora supravieţuirea le-ar fi imposibilă.

Acestora li se adaugă arieratele în creştere, ineficienţa în absorbţia fondurilor europene, absenţa investiţiilor şi a “marilor proiecte”, deşi unul dintre miniştrii delegaţi chiar cu acestea ar trebui să se ocupe.

E cât se poate de limpede că nu dorinţa de a-i informa pe români despre neîmplinirile guvernării stă la baza acţiunilor recente tot mai agresive ale preşedintelui Traian Băsescu. Că nu neostoita lui dragoste de adevăr şi de dreptate a făcut ca în zilele din urmă hârtia pe care a fost scris pactul de coabitare a început să semene tot mai frapant cu celebra piele de şagri din romanul balzacian omonim.

Dl. Băsescu a intrat de fapt într-o timpurie campanie electorală atât pentru europarlamentarele cât şi pentru prezidenţialele din 2014. E enervat că, deşi plin de neîmpliniri, guvernul se bucură încă de un inexplicabil de înalt grad de încredere din partea populaţiei. Sprijină pe faţă noul partid Mişcarea populară şi îi conturează strategiile de luptă, neobosind să atace principalul adversar al acesteia, Uniunea Social-Liberală, căreia îi inventariază cu voluptate şi cu voce tare defectele.

Preşedintele a început să bată din nou ţara, dar cum ştie că nu e din cale afară de dorit în marile aglomerări urbane, preferă, pentru moment, mersul la serbări câmpeneşti. A devenit brusc mare consumator de bere, iar vizitele sale la câte o strategic aleasă braserie din afara Capitalei se termină cu hemoragii la vârful câte unei organizaţii judeţene a PDL. Şi cum berea după bere e plăcere se prea poate ca praful şi pulberea să se aleagă de fostul partid de suflet prezidenţial şi astfel, în Legislativul României, să apară, aşa, între o bere şi o învârtită, după modelul UNPR-ului din vremea  alianţei sale cu PDL, un nou grup parlamentar.

Nici dl. Ponta nu se lasă mai prejos. Vorbeşte, atacă, în ţară ori peste hotare, la RTV, la Antene ori în studiourile Telecinco, supradimensionează defectele şi deviaţiile constituţionale şi comportamentale ale preşedintelui. Îl caricaturizează intens, însă nu întotdeauna cu talent pe şeful Statului. Totul spre amuzamentul celor ce cred că viaţa politică ar fi un divertisment încă de şi mai precară calitate decât cel ticluit de oamenii USL din fruntea Televiziunii Române şi spre îngrijorarea celor ce înţeleg că reaprinderea conflictelor în rândul cercurilor de putere de la Bucureşti şi reîntoarcerea la starea de instabilitate politică ori la crize acute precum cea de acum un an îi vor afecta grav nu atât pe efemerii domni Băsescu şi Ponta, ci ţara însăşi.