În jargon CEDO, libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale societăţii democratice, şi una dintre condiţiile de bază ale progresului societăţii şi ale autorealizării individuale. Ca substanţă, libera exprimare nu vizează doar informaţiile sau ideile primite favorabil sau considerate a fi inofensive sau indiferente, ci şi cele care ofensează, şochează sau incomodează statul sau orice parte a populaţiei; acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi înţelegerii, fără de care nu poate exista o societate democratică.

Dacă e firesc ca ideile cu care nu suntem de acord să se bucure de protecţie, înseamnă că orice idee poate fi aruncată în spaţiul public, fără limite şi fără sancţiuni? Fără responsabilitate? Libertatea de exprimare nu este una absolută, ea comportă şi limite, unele pe care statele trebuie să le stabilească prin lege. Sunt sute, poate mii de tratate şi cazuri care analizează reglementarea limitelor libertăţii de exprimare – cît este ingerinţă justificată, necesară şi proporţională în scopul protejării altor drepturi şi unde începe cenzura?

Protecţia pentru libertatea de exprimare încetează acolo unde începe abuzul ei, atunci cînd exprimarea este folosită pentru a reduce drepturile, pentru a propaga, incita, promova sau jusifica ura, discriminarea şi ostilitatea împotriva minorităţilor în baza unuia dintre criteriile protejate. Atunci cînd exprimarea devine un instrument al urii.

În ultimele săptămâni, am asistat la afirmaţii din ce în ce mai halucinante, incorecte factual şi intenţionat ofensatoare ca judecăţi de valoare:  portretizarea unei întregi categorii de populaţie ca bolnavă sau pedofilă şi deci nedemnă de accesul la exercitarea totalităţii drepturilor; trimiterea unei alte categorii de populaţie în spaţiile mici unde se pricepe la cratiţă; etichetarea familiei monoparentale ca „menaj monoparental”, aparent un alt risc la adresa familiei româneşti; bagatelizarea Holocaustului; repetata justificare a politicilor naziste de dinainte de 1942 prin scuza că (abia!?!?) atunci „Hitler a înnebunit.” Ca să fie meniul plin, comentariile la adresa cetăţenilor români de naţionalitate maghiară din ultimele zile au  înregistrat noi recorduri istorice. Mediile de socializare sunt pline de atacuri la persoană, forme de exprimare care sunt ofensatoare nu numai pentru destinatarii lor ci pentru orice cititor cu minimă decenţă. Ura ca „stare caracterizată ca emoţii intense şi iraţionale de condamnare, duşmănie şi detestare a unui grup ţintă” [1] devine un loc comun pentru societatea românească.

În ciuda multitudinii de documente ale comitetelor ONU sau ale Consiliului Europei care atrag atenţia asupra pericolului pe care îl generează discursul urii (hate speech) şi propun mecanisme de sancţionare, nu există o definiţie universal agreată a acestuia. Într-un caz din 2014, Curtea Supremă a Indiei definea discursul urii ca „efortul de a marginaliza persoane în baza apartenenţei lor la un grup. Folosind expresii care expune grupul la ură, discursul urii urmăreşte să delegitimizeze membrii grupului în ochii majorităţii, reducînd poziţia lor socială şi acceptarea lor în societate.”[2]

Da, libertatea de exprimare este esenţială într-o societate liberă şi este protejată de standardele internaţionale.[3] Aceleaşi tratate şi pacte menţionează însă explicit şi interzicerea discriminării[4] şi definesc abuzul de drept.[5]

Art. 17 al Convenţiei (referitor la abuzul de drept) previne ca grupurile totalitare sau persoanele care incită la ură rasială să exploateze în propriul interes principiile enunţate, întrucât scopul acestor grupări este de a distruge drepturile şi libertăţile; această prevedere se referă şi la activităţile politice.[6]

Exercitarea unui drept nu poate fi făcută în detrimentul altuia sau în detrimentul respectului pentru toleranţă şi pentru demnitatea umană, şi ele fundamente ale democraţiei. De aceea, statele sunt obligate în Dreptul internaţional al drepturilor omului să elaboreze interdicţii legale în ceea ce priveşte forme de exprimare ce ţin de incitarea la ură.[7] În cauza Erbakan împotriva Turciei, CEDO afirmă:

„Toleranţa şi respectul pentru demnitatea egală a tuturor fiinţelor umane constituie fundamentele unei societăţi democratice şi pluraliste. Acestea fiind spuse, ca chestiune de principiu poate fi considerat necesar în anumite societăţi democratice să fie sancţionate sau chiar prevenite toate formele de exprimare care răspîndesc, incită, promovează sau justifică intoleranţa bazată pe ură”.[8]

Expresiile ce insultă indivizi sau grupuri de persoane în baza apartenenţei lor reale sau prezumate la un grup vulnerabil, ţin de discursul urii şi nu se bucură de protecţie ca libertate de exprimare. Atunci cînd afirmaţiile incită la violenţă împotriva unor persoane sau oficiali ori împotriva unui segment al societăţii, restrîngerea libertăţii de exprimare şi sancţionarea sunt legitime deoarece ţin de obligaţia statului de a asigura pluralismul. De exemplu, CEDO a precizat că afirmaţia cum că Holocaustul nu a avut loc şi ar fi o minciună inventată de zionişti, nu ţine de liberă exprimare.[9] Similar, Curtea a precizat că e justificată sancţionarea unor sloganuri politice de tipul „Ridicaţi-vă împotriva islamificării Belgiei” sau „Să trimitem acasă pe ne-europenii care îşi caută slujbe!”[10] În cauza Vejdeland şi alţii împotriva Suediei, CtEDO a decis în unanimitate că sancţionarea penală a persoanelor care au distribuit materiale ofensatoare la adresa homosexualilor ca grup , nu constituie o încălcare a Convenţiei. Similar cu mult din maculatura din spaţiul românesc actual, materialele respective prezentau homosexualitatea ca „tendinţa sexuală deviantă” care are „un efect moral distructiv asubra substanţei societăţii”. Curtea de la Strasbourg a concluzionat că aceste declaraţii au constituit afirmaţii serioase, care aduc prejudicii majore, chiar ele dacă nu includeau şi sugestii referitoare la eventuale acţiuni.

Atacuri la adresa persoanelor care sunt comise prin insultarea, ridiculizarea sau defăimarea anumitor grupuri de populaţie pot fi suficiente pentru autorităţi ca acestea să ia decizia combaterii unui discurs care contravine libertăţii de exprimare, atunci când aceasta este exercitată în mod iresponsabil. [11]

Dar de ce e atît de important ca discursul urii să fie sancţionat?

Discursul urii transmite un mesaj victimei, comunităţii din care face parte şi societăţii în general. Mesajul e unul de devalorizare, neapartenenţă, denigrare, umilire, ură din cauza identităţii, indiferent că motivul care stă la baza diferenţierii este apartenenţa religioasă, cea etnică, orientarea sexuală, sexul, dizabilitatea sau vîrsta. Fiecare dintre noi putem într-un fel sau altul să devenim victime pentru că identităţile noastre sunt multifaţetate.

Impactul la nivel personal e unul de lipsă de putere, insecuritate, suspiciune. Impactul social este unul de delegitimare a unui grup vulnerabil, de prezentare a celui care e diferit ca ne-uman şi deci nemeritînd respectul nostru. La nivel social, cauza M.C. şi A.C. împotriva României din 2016 ne arată cît de scurt este drumul de la afirmaţia unor politicieni iresponsabili de tipul ”Homosexualii sunt nişte păcătoşi şi sunt nişte bolnavi cu care nu trebuie să avem de a face.” cu varianta sa colorată academic „Homosexualitatea este o tendinţă sexuală deviantă care are un efect moral distructiv asupra substanţei societăţii”. la formula des uzitată azi de susţinători ai Coaliţiei pentru familie inclusiv pe pagina proprie de Facebook sau în contribuţiile lor trollice de pe pagina Platformei Respect: „Homosexualii sunt păcătoşi şi bolnavi şi trebuie închişi şi vindecaţi forţat. homosexualitatea trebuie pedepsită penal”. Pasul final e „Moarte homosexualilor.” şi violenţa fizică. Aşa cum pasul final al bagatelizării Holocaustului şi al explicaţiei halucinante oferite în mod repetat de către Gheorghe Iancu, ironic, un fost Avocat al Poporului şi profesor al Facultăţii de Drept din Universitatea Bucureşti, în privinţa „înnebunirii” lui Hitler abia 1942, afirmaţie care sugerează că măsurile luate de regimul nazist înainte de această dată ar fi fost democratice, merg mînă în mînă cu vandalizarea Sinagogii neologe din Cluj – nu numai că se ajunge la negarea lejeră a Holocaustului în emisiuni la televiziunea publică, fără intervenţia realizatorilor, ci s-a trecut la atacul fizic împotriva memoriei căci sinagoga era Templul Memorial al Deportaţilor Evrei.

Tot Curtea Supremă a Indiei rezumă cel mai bine impactul discursului urii:

„Discursul urii pregăteşte fundaţia pentru mai tîrziu, atacuri deschise împotriva celor vulnerabili care pot să meargă de la discriminare, la ostracizare, segregare, deportare, violenţă şi, în cazurile extreme, genocid. Discursul urii are un impact şi în ceea ce priveşte abilitatea grupului protejat de a răspunde ideilor de substanţă dintr-o dezbatere, construind în acest fel o barieră serioasă în calea participării lor complete într-o democraţie.”[12]


[1] Definiţie dată în Principiile de la Camden privind libertatea de exprimare şi egalitatea elaborate cu sprijinul Article XIX.

[2] Curtea Supremă a Indiei, Pravasi Bahalai Sangathan vs. U.O.I. and Ors din 12.03. 2014.

[3] Libertatea de exprimare este explicit menţionată în Art. 19 al Declaraţiei universale a drepturilor omului, Art. 19 al Pactului ONU privind drepturile civile şi politice, Art. 5 din Convenţia ONU pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, Art. 11 din Carta UE privind drepturile şi libertăţile fundamentale.

[4] Interzicerea discriminării este explicit menţionată în Art. 1, 2 şi 7 ale Declaraţiei universale a drepturilor omului, Art. 12 para 1 şi 26 ale Pactului ONU privind drepturile civile şi politice, Art. 1 din Convenţia ONU pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Art. 14 şi Art.1 din Protocolul adiţional 12 pentru Convenţia europeană a drepturilor omului, Art. 21 din Carta UE privind drepturile şi libertăţile fundamentale.

[5] Abuzul de drept este explicit interzis în Art. 5 al Pactului ONU privind drepturile civile şi politice, Art. 17 din Convenţia europeană a drepturilor omului, Art. 54 din Carta UE privind drepturile şi libertăţile fundamentale.

[6] Cauza CtEDO, Glimmerveen şi Hagenbeek împotriva Olandei, 8348/78 şi 8406/78, 11.10.1979.

[7] Comitetul ONU pentru Drepturile Omului, Comentariul general 34 din 21 iulie 2011. Similar Comentariul general 35 al Comitetului ONU pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială.

[8] CtEDO, Erbakan împotriva Turciei (no. 59405/00), 06.07.2006. Paragraful 56.

[9] CtEDO, Garaudy contra Franţei (no. 65831/01) ,24.06.2003. A se vedea şi Pavel Ivanov împotriva Federaţiei Ruse (no. 35222/04), 20.02.2007.

[10] CtEDO, Féret împotriva Belgiei (no. 15615/07), 16.07.2009.

[11] CtEDO, Vejdeland şi alţii împotriva Suediei,(no. 1813/07), 9.02.2012.

[12] Curtea Supremă a Indiei, Pravasi Bahalai Sangathan vs. U.O.I. and Ors din 12.03. 2014.