De ce a ratat România din nou aderarea la Schengen

Va mai trece ceva timp până când acest indicator va fi instalat şi în România Foto: AP

Evenimentele din vara anului 2012 şi criza imigranţilor sunt cele două mari cauze din radiografia eşecului descoperite de specialiştii contactaţi de „Adevărul“ pentru care România nu a fost primită în spaţiul de liberă circulaţie.

România va încheia un nou an fără să fie primită în spaţiul Schengen, iar politicienii de vârf, în locul unor argumente rezonabile, şi-au găsit un bun prilej să-şi plătească vechi poliţe. Totuşi, printre declaraţii resentimentare, se ascund câteva justificări pertinente.

Eşecul aderării a fost prezentat de premierul Victor Ponta. „Am cerut din nou amânarea – Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) cred că este săptămâna aceasta - am cerut amânarea, scoaterea de pe ordinea de zi, pentru că ştiam foarte clar că, în JAI, la intrarea în Schengen nu mai este ca la refugiaţi, cu vot majoritar, ci este cu vot unanim şi ştiam sigur cine va vota contra şi, dacă se va vota contra, practic se respinge. Asta este realitatea. Ce rost are să vorbim despre altceva? Nu este o realitate care are legătură cu situaţia internă din România“, a spus Ponta, fără să explice clar, româneşte, de ce am ratat încă o dată aderarea la spaţiul de liberă circulaţie. Premierul a aruncat vina din nou pe Olanda, stat care s-a opus de fiecare dată aderării României şi Bulgariei. „Anul viitor, preşedinţia UE va fi a Olandei, despre care ştiţi bine ce prietenă a fost cu România“, a afirmat Victor Ponta.

Dincolo de ironie, nu ar fi prins mai bine un dialog direct cu Olanda, înainte să anunţăm capitularea? „Da, ar fi fost mai bun un dialog bilateral. Ca să vă daţi seama cât de mult contează un dialog direct, în 2009, se punea problema activării clauzei de salvgardare pe justiţie pentru România chiar la cerinţa Olandei (n.r. – în cazul în care Comisia Europeană ar fi dispus această clauză, niciun stat membru UE n-ar mai fi recunoscut hotărârile judecătoreşti date de instanţele româneşti). Atunci am purtat dialoguri complexe şi deschise cu parlamentarii olandezi, care au votat să nu se activeze clauza împotriva României. Practic, a fost o decizie a Parlamentului olandez împotriva Guvernului olandez. E mult mai flexibilă o discuţie directă“, a spus, pentru „Adevărul“, fostul ministru de Externe Cristian Diaconescu.

„Cel mai aproape am fost în 2012“
Preşedintele Traian Băsescu vede o altă cauză principală a eşecului României pe plan extern. „Schengen s-a pierdut în 2012 şi nu o spun ca un politruc cum zice Ponta. România a ratat aderarea la Consiliul din iunie 2012. A venit USL-ul atunci, au făcut suspendarea neconstituţională din vară şi de atunci nu reuşeşte nimeni să mai bage România pe ordinea de zi fără risc de voturi contra şi de atunci o asemenea ocazie nu mai vine. E un tren care trece, şi va mai trece, dar nu când vrei tu“, a susţinut Traian Băsescu într-o emisiune la B1 TV.

Analistul politic George Rîpă confirmă varianta fostului şef de stat. „Cel mai aproape de Schengen am fost în 2012, când, la Consiliul European de primăvară, Traian Băsescu a smuls susţinerea tuturor statelor UE şi promisiunea că în toamnă vom adera. A venit însă vara şi întreg eşafodajul construit de diplomaţia românească s-a prăbuşit“, susţine George Rîpă, preşedintele Centrului de Analiză Strategică şi Aplicată (CASA).

Din 2012 şi până astăzi s-au vehiculat alte variante de compromis. „A apărut apoi perspectiva de aderare parţială: cu aeroporturile şi porturile, într-o primă fază, pentru ca, ulterior, să fim integraţi şi terestru“, spune Cristian Diaconescu. Acesta este şi scenariul pe care preşedintele Klaus Iohannis l-a susţinut de când a ajuns la Palatul Cotroceni. Perspectiva de aderare parţială părea cu mari şanse de reuşită, mai ales după întâlnirile pe care Iohannis le-a avut cu Angela Merkel şi Francois Hollande.  „Am discutat despre spaţiul Schengen. La ora actuală contăm pe sprijinul Germaniei pentru identificarea unei soluţii care să permită avansarea spre realizarea acestui obiectiv“, spunea preşedintele Iohannis după întâlnirea cu cancelarul german, la Berlin.  „Sunt convins că s-a spus adevărul după acele întâlniri. Aderarea la Schengen a fost o temă de pe agenda fiecărei întâlniri bilaterale ale preşedinţilor României cu alţi lideri UE. Din păcate, a picat şi această variantă“, a spus Cristian Diaconescu.

De ce a picat, când părea ca şi implementată? „Europa arată acum o mare slăbiciune în privinţa securităţii graniţelor, a securităţii interne, de aici respingerea celor două ţări - România şi Bulgaria- care oricum nu sunt cele mai importante din Europa. Această decizie a fost generată de criza imigranţilor. Am citit şi comentariile externe care spuneau că spaţiul Schengen a devenit o ficţiune de când a apărut problema migraţiei. Trebuie regândite condiţiile de aderare“, spune sociologul Vasile Dâncu.

„Nu este o pedeapsă pentru criza refugiaţilor“
Criza imigranţilor a împărţit comentatorii în două tabere: pe de o parte s-a vehiculat ideea că România a fost taxată de UE tocmai pentru că a fost printre puţinele ţări  (alături de Ungaria, Cehia şi Slovacia) care s-au opus cotelor obligatorii de imigranţi. „Nu cred. Nu poziţionarea noastră în problema cotelor obligatorii de refugiaţi a fost cauza principală a eşecului. Poate doar alinierea alături de Orban a fost o problemă de imagine, de percepţie publică.  Dar respingerea aderării României la Schengen nu este o pedeapsă pentru criza refugiaţilor“, a mai spus Vasile Dâncu pentru „Adevărul“.

Pe de altă parte, mai multe voci din politica internă au susţinut că, dimpotrivă, a fost mai bine fără Schengen, pentru că aşa am scăpat de „invazia“ refugiaţilor. „România oricum nu ar fi fost o ţintă pentru migranţi. În mod evident, ei aleg să meargă în state care oferă cele mai mari ajutoare sociale.  Deci chiar dacă ar fi fost în Schengen, România n-ar fi avut o problemă cu migraţia. Am fi fost poate o ţară de tranzit“, conchide George Rîpă.

Criza refugiaţilor aduce noi provocări de securitate

Tratatul Schengen împlineşte trei decenii de existenţă. Cu toate acestea, acordul care vizează eliminarea controalelor la frontiere este mai criticat ca oricând. Milioane de refugiaţi sunt în drum spre Europa. Nimeni nu ştie cine, când, ce graniţe va trece. Mâine, în localitatea luxemburgheză Esch-Belval, este programată o reuniune la care vor lua parte miniştri europeni de Interne. Discuţiile se vor concentra pe şansele şi provocările tratatului Schengen.  Când a fost înfiinţat în 1985, spaţiul Schengen includea doar cinci state europene (Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Republica Federală Germană). De atunci s-a extins la 26 de state, dintre care 22 membre UE, toate renunţând la controlul de la graniţe şi adoptând aceeaşi politică în domeniul vizelor.

Într-adevăr, este convenabil să zbori de la Zurich la Oslo fără a mai trece prin filtrul verificării paşapoartelor, aşa cum acum pare ceva firesc să călătoreşti cu maşina de la Berlin la Barcelona fără a mai sta ore în şir la vamă. Însă criza imigranţilor a scos la iveală şi dezavantajele acestui spaţiu, cel mai important fiind dificultatea monitorizării teritoriilor naţionale şi a graniţelor UE fără implementarea unui sistem de control la frontierele fiecărei ţări scrie într-un articol postat pe portalul Project Syndicate jurnalistul Bill Emmott, fostul redactor-şef al publicaţiei „The Economist“.

Pierderea controlului asupra acestui aflux masiv de imigranţi are implicaţii în două aspecte esenţiale.În primul rând, dacă statisticile oficiale sunt puse sub semnul întrebării, partidele naţionaliste pot exagera cu uşurinţă fenomenul în scopul de a avea mai mulţi susţinători. În al doilea rând, dacă imigranţii acceptaţi de statele din spaţiul Schengen vor putea să călătorească pentru a se stabili oriunde doresc ei, atunci sistemul de cote obligatorii îşi va pierde credibilitatea şi rostul.De altfel, niciun stat nu îşi doreşte să suporte costurile găzduirii refugiaţilor, doar pentru a pierde în favoarea altui stat mai târziu eventualele beneficii pe care le-ar avea de pe urma integrării lor pe piaţa muncii. Implementarea unui regim de tranziţie prin care azilanţilor să li se interzică să se stabilească în alt stat pe o perioadă anumită, după modelul celor şapte ani impuşi pentru cetăţenii din noile state membre UE, ar putea contribui la evitarea unui astfel de scenariu. Dar acordul Schengen împiedică punerea în practică a acestei idei prin simpla absenţă a barierelor şi a controalelor de la graniţe, scrie autorul. (Ion Gaidău)