De ce atacă Băsescu şi ai lui Rusia, China şi pe toată lumea

Băsescu atacă Rusia din acelaşi motiv pentru care l-a atacat pe premierul Victor Ponta după vizita acestuia în China: pentru că nu-i place deschiderea României spre lume, nici succesul pe care îl are Guvernul în a oferi noi şanse acestei ţări. Şi atunci, Băsescu torpilează tot ce poate, doar, doar va zădărnici eforturile Executivului. Dar nu cu zâzania şi cu naşterea conflictelor s-a ocupat mereu Băsescu?

Demersurile Guvernului Ponta de a detensiona relaţiile cu Rusia sau de a deschide uşile înspre China au fost spectaculoase şi reuşite. Aşa se explică de ce, după încercarea de a le ignora sau ironiza, Băsescu a găsit de cuviinţă să facă tot ce poate de la înălţimea poziţiei pe care o ocupă pentru a le strica efectul. Dar acesta nu este un tratament preferenţial faţă de relaţia Guvernului cu statele non-UE, de vreme ce acelaşi lucru a fost efectuat şi cu privire la relaţiile Executivului cu ţările şi cu instituţiile europene. Din fericire, nici izolarea premierului Victor Ponta la nivel europea nu a reuşit. Trebuie să recunoaştem talentul lui Băsescu în a torpila, în a naşte conflicte. De construit este mai greu, aici preşedintele-jucător nu prea a făcut demonstraţii de forţă. Dar când e vorba de minat tratative, de a isca divergenţe şi de a întreţine conflicte, e mare specialist. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă, după încheierea mandatului de preşedinte al României, Băsescu ar ocupa o funcţie publică în Republica Moldova. Dar oricine îşi poate imagina la ce nivel ar putea ajunge starea de conflict în acea zonă...

Guvernul României nu are o înclinaţie specială nici spre Rusia, nici spre China, oricât s-ar strădui apărătorii preşedintelui să demonstreze acest lucru, ci doar o atitudine normală. Care poate părea excepţională numai dacă o pui în contrapondere cu obtuzitatea politicii prezidenţiale faţă de cele două state amintite. 

Guvernul României nu are o înclinaţie specială nici spre Rusia, nici spre China, oricât s-ar strădui apărătorii preşedintelui să demonstreze acest lucru, ci doar o atitudine normală. Care poate părea excepţională numai dacă o pui în contrapondere cu obtuzitatea politicii prezidenţiale faţă de cele două state amintite. Politica portocalie este ultima din lume care şi-a făcut din respingerea relaţiilor fireşti cu Rusia şi cu China un titlu de glorie. Din acest punct de vedere, Băsescu şi susţinătorii lui seamănă cu soldaţii japonezi din insula Lubang (Filipine) sau din insula Morotai (Indonezia) rămaşi izolaţi şi care au continuat al doilea război mondial încă 29 de ani după ce  acesta se teminase, spre disperarea localnicilor care nu înţelegeau de ce mai sunt atacaţi de japonezi. Problema constă doar în faptul că această luptă de gherilă a preşedintelui nu se desfăşoară în vreo insulă uitată de lume, pe costul propriu, ci la nivelul preşedinţiei unui stat, iar preţul este plătit de milioanele de cetăţeni români obligaţi să asiste la o luptă fără miză.

Armata de rezistenţă a preşedintelui nu se predă, deşi nu a participat la adevăratul Război Rece, ci continuă o fantomă a acestuia la mai bine de 20 de ani după terminarea lui, cu precizarea notabilă că nu reprezintă tocmai ţara care trebuie, pentru că se întâmplă că România era situată, din nefericire, pe partea estică a Cortinei de Fier. Dar nimic nu contează pentru talibanii preşedintelui care ştiu una şi bună: Rusia şi China reprezintă răul şi trebuie să le combatem şi să subminăm orice relaţie a ţării noastre în acea direcţie. Oricât ar costa acest război absurd România!