De ce îmi anulez votul

Nu sunt anarhist, nici nu fac asta de ieri, de azi, şi pare-mi-se că nu sunt singurul. Câteva motive, mai jos, că e momentul.

Pentru că există o maladie politică de a duce campanii electorale ba aruncând în stânga şi în dreapta cu noroi, ba prezentând promisiuni de ridicare a ţării pe cele mai înalte culmi, ba, undeva între cele două, accentuări puternice şi repetate ale aceleiaşi (poate) unice realizări.

Pentru că e mai important pentru ei toţi să dea declaraţii de presă în fiecare zi, de 3 ori pe zi, de 8 ori pe zi, câte ore atâtea declaraţii. Stai, domnule, aşa: oamenii ăştia nu erau pesemne puşi acolo să muncească? Adică nu noi i-am angajat, cumva, pe unii dintre ei? Chiar, ce-ar fi un contract de muncă între preşedinte sau alţi aleşi, şi popor?

Pentru că, şi dacă vorbesc în public mai des decât vorbim noi în privat, se învârt aproape de fiecare dată în jurul unui nimic articulat în cuvinte sforăitoare. Iar jurnaliştii, la rândul lor, le hrănesc acel nimic cu întrebări care nu ar putea încuia nici cea mai banală uşă, darămite dărâma minciuni sau dinamita butoaie cu pulbere suflată în ochii noştri. Pe mine, unul, chiar nu mă interesează că sunt una sau cinci şedinţe de lucru despre orice ar fi ele - orice muncă făcută cu toată ţara la uşă nu e muncă.

Pentru că, vă rog, explicaţi-mi ce e ăla rău mai mic şi cum poate fi acest "rău mai mic", mai bun dincolo de o lună de la alegeri. Nu ştiu de unde a apărut impresia că ce unul ia cu stânga, celălalt nu va lua cu dreapta. Măcar noi, cei liniştiţi cu duhul, să gândim şi în numele (spiritual, dacă faptic nu avem decât un vot) celor care nu au această linişte şi care să gândesc cum să agonisească pentru ziua de mâine. În strânsă legătura cu asta, oamenii respectivi nu au nicio vină că acceptă pomenile de rigoare. Dacă e vina cuiva, e vina noastră, a celor care, din fericire, putem să le refuzăm că nu facem mai mult.

Pentru că, apropo, a face mai mult nu înseamnă a merge la vot şi atât. Înseamnă "a face ceva" în fiecare zi ca şi cum ar fi alegeri. Pentru că, de fapt, în fiecare zi sunt alegeri.

Pentru că nu trebuie să privim un om cu o funcţie mai mult decât atât. El e acolo pentru 5 ani, timp în care noi putem clădi imperii, familii, prietenii, momente pe care niciun şef de stat nu le poate avea şi nu ni le poate lua. E, din nou, cumva datoria noastră, a celor liniştiţi cu duhul, să încetăm să aşteptăm ceva de la politic, să realizăm că economicul şi spiritualul ne conduc vieţile. Să ne dăm seama că nu trebuie să fim asistaţi social, ci trebuie să-i asistăm social pe cei care, într-o naivitate provocată de mizeria creată de cei pe care vă puneţi ştampilele, chiar cred că lucrurile stau în mâinile numelor de pe o hârtie. Da, în România e greu. E foarte greu. Dacă ne plângem de milă şi aşteptăm până o să fie mai uşor, o să aşteptăm mult şi bine.

Pentru că suntem din ce în ce mai mulţi - 5,83% la ultimele alegeri, cele europarlamentare. Nu ne vor lua în seama. Nici acum, nici peste 10 ani, poate nici peste 20. Însă la un moment dat, într-un moment de uluială, legea electorală este posibil să se schimbe (deja a promis-o cineva acum,  deci nu se va întâmpla acum, deci de asta peste 10 sau 20 de ani) şi votul de blam să devină o variantă legală.

Pentru că nu pot alege nişte oameni care nu umplu nici măcar un gram din profilul unui om care să iasă în public şi să aibă ce să spună bun urechilor mele. Pentru că văd în jurul meu, probabil zilnic, oameni mai buni dintr-unul sau mai multe puncte de vedere care au legătură cu acele calităţi. Da, cei buni nu candidează. Păi şi dacă nu candidează cine trebuie, alegem aşa, de dragul de a alege? Juridic vorbind, cred că ar trebui să fim puşi sub interdicţie judecătorească pentru o astfel de exercitare a dreptului de vot.

În fine, pentru că aseară - fără o legătură cu platforma pe care scriu - am văzut asta: http://adevarul.ro/news/politica/documentar-istoria-alegerilor-prezidentiale-1992-1996-emil-constantinescu-e-important-sef-stat-creada-dumnezeu-1_5447ec530d133766a826cf56/index.html

Sunt acolo nişte tineri deznădăjduiţi, pe la finalul anului 1990, la un an după revoluţie. Acum suntem la 25 de ani - hai să mergem în acelaşi loc, să găsim alţi tineri, să vedem ce spun.

Problema nu e că nu alegem, ci că nu ştim să alegem. Judecaţi voi, cu mintea cea de pe urmă, care rău e mai mare.