În timp ce legislaţia românească a fost modificată astfel încât să permită înfiinţarea unui partid cu doar 3 membri, deschizând uşa către democratizarea vieţii politice, democratizarea economică se lasă aşteptată. În România, ai nevoie de doar 3 membri fondatori pentru a înfiinţa un nou partid politic, dar e nevoie de 15 angajaţi, toţi din aceeaşi companie, pentru a înfiinţa un sindicat. În condiţiile în care 95% din firmele din România au mai puţin de 15 angajaţi, sindicalizarea la nivelul firmelor mici şi mijlocii este imposibilă. În sensul acesta, am depus, ca deputat independent, alături de deputatul PSD Petre Florin Manole, o iniţiativă legislativă care propune modificarea Legii dialogului social 62/2011, semnată de colegi de la putere şi din opoziţie (USR).

Concret, cerem ca prevederea legală care restricţionează activitatea sindicală să fie schimbată astfel la articolul 3: „Pentru constituirea unui sindicat este necesar un număr de cel puţin 3 angajaţi“. Astfel, creştem asocierea în rândul salariaţilor şi impulsionarea acestora de a constitui mai uşor sindicate.

Suferă antreprenorii din cauza sindicatelor?

Deşi dreptul la sindicalizare e unul constituţional, reacţia a destui politicieni, indiferent de partid, a fost de iritate şi împotrivire. Ideea ar fi „prea de stânga“, „sindicatele sunt o ciumă“, „sindicaliştii pun beţe-n roate“, „antreprenorii vor avea de suferit“, au răspuns unii parlamentari. Răspunsurile nu sunt surprinzătoare, dat fiind că reprezentarea democratică este mai degrabă o iluzie decât o realitate, cu cei mai mulţi parlamentari fiind preocupaţi de nevoile cetăţenilor care câştigă venituri similare cu cele pe care le realizează ei. Astfel, vocile din Parlament îi reprezintă mai mult pe cei din top 1% când vine vorba de venituri, şi mai puţin pe cei care încasează salariul minim (o treime din numărul total de angajaţi în România) sau pe cei care câştigă salariul mediu.

Reticenţa faţă de ideea de sindicat vine din uitare şi prejudecată. Uitare pentru că din memoria noastră s-a şters faptul că o mulţime din drepturile elementare de care ne bucurăm azi, care fac parte din normalitate, sunt obţinute prin organizarea muncitorilor în sindicate - dreptul la concediu de odihnă plătit, la asigurări de sănătate, programul de muncă de 8 ore de muncă etc. Prejudecata, la rândul ei, pleacă de la supoziţia că negocierea dintre sindicate şi patronate e un joc cu sumă nulă, în care pierderea unei părţi e câştigul celeilalte. Sindicatele sunt o ciumă pentru că produc pierderi antreprenorilor, spune prejudecata. Or, realitatea ne demonstrează opusul, pacea socială este în beneficiul ambelor părţi. Existenţa unor sindicate bine organizate canalizează conflictul care există oricum între muncă şi capital către forme civilizate de dialog şi cooperare. Iar efectele acestui compromis negociat, inclusiv în consiliile de administraţie a firmelor din care fac parte angajaţi sindicalizaţi, se văd în rezultatele economice, experienţa unor state ca Suedia, Germania sau Coreea de Sud arătându-ne că existenţa sindicatelor are efecte pozitive atât asupra productivităţii economice cât şi în bunăstarea angajaţilor.

Prejudecata şi uitarea nu sunt accidente, ele sunt efectul unei mantre neoliberale repetate de mai bine de două decenii de mandarinii Puterii, de media, think tank-uri.

În linii mari, consensul neoliberal propagă ideea că spaţiul democraţiei şi al deciziilor colective nu este cel de zi cu zi, din câmpul muncii, ci doar în „politică“. Iar „politica“ e împinsă cât mai departe, în Guvern, în Parlament, în Consilii Locale. În această accepţiune, democratizarea firmei, inclusiv prin încurajarea libertăţii de asociere şi de negociere, este un non-sens. Efectele acestei viziuni sunt vizibile şi nocive şi se văd în dezechilibrele dintre capital şi muncă, în programele de austeritate care au condus la tăieri de cheltuieli pentru servicii publice, în explozia inegalităţilor. Se văd în relaţiile de muncă deosebit de tensionate. După 2011, România a ajuns să aibă cele mai conflictuale relaţii de muncă din toate cele 28 de state membre ale UE.  

Codul Muncii şi Legea Dialogului Social au fost schimbate în timpul guvernării Boc, în timpul crizei economice, într-o direcţie neoliberală cu scopul de a „flexibiliza“ piaţa muncii. Beneficiarii au fost multinaţionalele şi angajatorii, iar angajaţii şi sindicatele au avut net de pierdut. Faţă de alte state europene, există un dezechilibru la nivelul PIB-ului între capital şi muncă. Dacă media UE arată o paritate între muncă şi capital, în România partea care revine muncii este la o treime, ceea ce înseamnă că rata de returnare pentru capital este, la noi, dintre cele mai mari din UE. Acest lucru se vede şi din creşterea economică, de care beneficiază vârful şi prea puţin baza piramidei. Un Cod al Muncii şi o Lege a Dialogului Social care dezavantajează angajaţii şi pe care PSD promite de ani buni să le schimbe, au ca obiectiv vânzarea noastră ca forţă de muncă ieftină, lipsită de drepturi.

95% din firmele din România au mai puţin de 15 angajaţi

Amendamentul cu 3 membri ţine cont de structura economiei româneşti, în care predomină micile întreprinderi care au un număr de angajaţi mai mic decât pragul prevăzut de lege. Astfel, conform datelor Organizaţiei Internaţionale a Muncii, 95% din companiile înregistrate în România au mai puţin de 10 salariaţi, ceea ce înseamnă că în 95% din companiile din România este imposibilă, conform legislaţiei actuale, înfiinţarea unui sindicat de companie. Există diferenţe semnificative la nivel sectorial, spre exemplu, între industria textilă (unde 68,2% din întreprinderi au sub 15 salariaţi) şi comerţ (unde 95,1% din întreprinderi au sub 15 salariaţi). Tuturor acestor angajaţi, legislaţia adoptată în 2011 le restrânge libertatea de a constitui organizaţii la alegerea lor, lipsind de o protecţie minimă a drepturilor ce izvorăsc din raporturile de muncă pe muncitorii care lucrează în astfel de entităţi. Avocatul Poporului a apreciat că prevederea care impune un număr de cel puţin 15 angajaţi din aceeaşi unitate pentru constituirea unui sindicat „conduce la suprimarea dreptului la asociere sau ar fi sinonimă cu o asemenea suprimare“.

Această modificare legislativă este justificată şi mai mult de abuzurile şi presiunile la care sunt supuşi salariaţii în diverse companii. Celor care sunt hărţuiţi, discriminaţi, concediaţi abuziv şi care lucrează în condiţii inumane, care nu sunt sub protecţia legilor şi a drepturilor constituţionale, legiuitorul trebuie să le ofere pârghii adecvate pentru a-şi putea crea instrumentele necesare apărării. Rapoartele anuale de activitate ale Consiliului Naţional de Combatere a Discriminării arată că peste 50% din petiţiile primite de această instituţie se referă la cazuri de discriminare la locul de muncă. Totodată, conform datelor Organizaţiei Internaţionale a Sindicatelor, România este singurul stat membru al Uniunii Europene în care au loc încălcări sistematice ale drepturilor salariaţilor, ceea ce ne situează alături de state precum Tunisia sau Burkina Faso în această privinţă.

O mică parte a acestor abuzuri la locul de muncă au fost documentate prin video-uri şi articole de Coaliţia pentru Muncă, un grup care întruneşte specialişti, sindicalişti, activişti şi oameni politici. Expertiza lor este benefică pentru schimbări legislative, precum cea de faţă.

Pentru ca aceste coaliţii să iasă din nişa actuală e necesar ca percepţia publică asupra politicii să se schimbe. În acest sens, este relevantă completarea luptei anti-corupţie, care domină agenda publică, cu prevederile justiţiei sociale, iar mici paşi înspre acel echilibru se pot face printr-un mănunchi de astfel de iniţiative legislative.